Nu vă aşteptaţi să vedeţi povestea clasică a lui Charles Perrault. Regizorul Chris Miller, scenaristul de la Shrek 1 şi 2 şi regizorul anemicului Shrek 3 ştie ce să ofere pentru mari şi mici. El face şi aici multe trimiteri la filme celebre, nu chiar atât de direct ca în seria pomenită, însă filmul său de acum e plin de acţiune, suspans, umor, ritm şi senzualitate. Replicile foarte comice, ca în comediile sofisticate, vă vor face să râdeţi des şi tare aproape tot filmul. Interesant este că "Puss" este o reinterpretare a poveştii Jack şi vrejul de fasole, altoită nostim pe un film de aventuri de capă şi spadă (plăcută uşoară parodie la Zorro), pe un western spaghetti (foarte reuşite scenele cu split screen-ul ca la Sergio Leone, cu ralenti-ul de rigoare) şi pe un film de frontieră, chiar melodramă mexicană. Şi, chiar dacă amestecul acesta al scenariului este simplu şi scris la multe mâini, sunt atât de multe lucruri reuşite, care vă rămân în memorie, încât îi iertaţi orice abatere.
Motanul cel rău şi proscris ajunge într-un bar din Mexic, unde află că tâlhari locali, Jack şi Jill, posedă celebrele, legendarele boabe de fasole fermecată cu care se poate ajunge la castelul din nori al uriaşului, adică la gâsca cu ouă de aur. Imediat porneşte pe urmele lor, dar descoperă că mai e cineva interesat, Kitty Lăbuţe Pufoase şi vechea lui cunoştinţă, Hopa Mitică, adică exact persoana din cauza căruia e acum un fugar. Dar lăcomia şi gândul că şi-ar putea răscumpăra greşelile trecutului faţă de cei de acasă îl fac să accepte provocarea şi să meargă împreună cu cei doi spre castel.
Filmul e plin de răsturnări de situaţie şi de gaguri pentru toate vârstele. Blana Motanului, roşcată, cu dungi maronii, pufoasă şi zbârlită, pălăria lui cu pană, praful din aerul îmbâcsit, culoarea locală sunt reuşite. Însă toate acestea nu mai contează după ce îl vezi cum miaună, cum bea lapte - ca orice pisică, cât e el de spadasin -, cum dansează. Barul pisicilor, o găselniţă comericală perfectă, cu o scenă de dans flamenco carer se continuă pe pereţi sau chiar în aer, este una din cele mai amuzante din film. Mai ales că pisicile cântă şi dansează.
Există un flashback duios, în care aflăm - căci, nu-i aşa, trebuia să o facem - cum a ajuns Motanul să aibă cizmuliţe. Crescut la un orfelinat, momentul de trecut are mult din Dickens, mai ales că prietenul Hopa Mitică are o alură britanică a unui personaj negativ ca acolo.
Şi filmul are ritmul susţinut ca în cele mai bune filme de aventuri. Iar momentul când izbucneşte vrejul şi creşte până la cer, spre cerul înstelat e la fel de magic ca cel de la Teatrul Ţăndărică, dacă aţi apucat să vedeţi piesa. În plus, aici există un respiro, când toţi se joacă prin norii rozalii ca în zăpadă. Magic, vrei să aplauzi precum copiii mici din jurul tău.
Motanul vrea să se întoarcă acasă, dar oraşul lui, San Ricardo, e ameninţat de atacul mamei gâştei furate. Şi regizorul se amuză să o arate apărând ameninţător, ca o Godzilla cu pene albe şi cioc roşu printre case.
3D-ul ajută desenul, camera e mobilă, iar filmările aeriene peste deşert face să pară că tot canionul, cu pomii pricăjiţi cu tot stă să îţi intre în ochi, în gură. O scenă ameţitoare, foarte reuşită.
Un film de animaţie despre prietenie, despre trădare şi iertare, despre acceptare şi ispăşire. Un film cu Antonio Banderas în cel mai amuzant rol al său. Actorul pune vocea pentru Motan, iar engleza sa cu accente spaniole, cu inflexiuni calde de Latin Lover, e un mare atu.
Nu vă grăbiţi să plecaţi. Staţi la tot genericul de final.