Podium - Viaţă de scenă. Zero omagiu, zero film muzical

Podium a fost mai întâi un roman scris de Yann Moix şi publicat în 2002, în care era mai puţin vorba de cultul vedetei, recte de interpretul de muzică uşoară Claude François, celebru în anii '60-'70, cât de avatarii săi, recte de una dintre sosiile acestuia, funcţionarul de bancă Frédéric Bernard. Cum regizorul ecranizării este aceeaşi persoană cu autorul cărţii, este de înţeles că filmul nu se îndepărtează mult de roman, păstrându-se în zona comediei populare care efleurează (pardon de expresie) dorinţa de celebritate a oamenilor simpli.

Filmul a fost destul de bine primit în Franţa, unde e normal ca oamenii să ştie de Claude François, dar mă îndoiesc sincer că spectatorul român, mai ales cel tânăr, cunoaşte/iubeşte muzica acestuia. Dar şi aşa, Podium nu are ambiţia şi nici forţa de a te zgudui din inerţiile tale, nici măcar să te facă să te zgudui de râs. Cele câteva zâmbete apar răzleţ la vederea sosiei lui Claude François şi a dansatoarelor sale, ţopăind plini de paiete într-o braserie germană, cu chelneriţe în costum tradiţional şi o sticlă mare de bere tronând pe scenă, sau în alte două sau trei situaţii (pelerinajul la mormântul vedetei). În rest, nici Claude, nici Clo-Clona lui nu au aerul să se facă simpatici, filmul scăldându-se într-un aer artificial şi dezolant, diferit totuşi de aerul artificial şi dezolant dorit de regizor pentru a însiropa derizoriul idealurilor eroului. Problema filmului vine probabil în primul rând dintr-un scenariu insuficient dezvoltat, care a urmat poate prea fidel firul romanului. Sau din lipsa de experienţă scenaristică a autorului care, dimpotrivă, a scos prea mult din masa romanului, uscând scenariul până la sârma intrigii. Neştiind cum e cartea, facem presupuneri.

În orice caz, pe ecran drama eroului nu are timp să se dezvolte, să crească şi să se umfle pentru ca secvenţa finală, când Clo-Clona ajunge la emisiunea de televiziune cu sosii şi cântă un hit de-al lui Julien Clerc, să spună într-adevăr ceva. Adevărul e că nu îţi dai seama clar care e de fapt problema acestui bărbat. Tânjeşte el la premiul în bani pe care îl poate câştiga la concursul tv ori la celebritate? El nu pare să aibă o motivaţie puternică şi nesiguranţa asta face ca filmul să pară lipsit de miză.

Cei cărora la începutul filmului li s-a năzărit măcar o fracţiune de secundă că ar putea asista la un fel de Boogie Nights franţuzesc s-au dezumflat repede. În ciuda paietelor, a combinaţiilor de portocaliu cu roşu şi a split-screen-ului (atunci când ecranul se taie în pătrăţele), Podium nu recompune nici o lume, nu e nici un omagiu, nu e nici un film muzical. Nici nu cred că ar fi clar ce s-ar dori să fie. Rupt între dorinţa de a fi celebru şi viaţa de familie, funcţionarul de bancă e o faţă tristă într-un film şi mai trist. Vestea bună e că filmul ţine 95 de minute. Vestea proastă e că dialogurile sunt traduse din engleză (!) şi că vedetele franceze sunt supuse transfigurării, devenind vedete americane.

Podium - Viaţă de scenă, un film scris şi regizat de Yann Moix, 95 minute, cu Benoit Poelvoorde (Frédéric Bernard), Jean-Paul Rouve (sosia lui Michel Polnareff), Julie Depardieu (Véronique). Distribuit de Independenţa Film.