Cool Frenesie - Podium

Cel mai important motiv pentru care extravagantul Podium / Viaţă de scenă n-ar trebui ratat se numeşte Benoit Poelvoorde. Bon, probabil că cei mai mulţi dintre voi privesc deja chiorâş - cine naiba e Benoit Poelvoorde?!?!

Debutat mortal cu C'est arrive pres de chez vous (1992), cunoscut la români numai în contre-emploi, recte ratatul din Le Boulet/Norocoşi cu ghinion, zărit din spate, de cei mai ageri dintre voi, la Cluj, în demenţialul Aaltra; arogant, frenetic, vulgar şi belgian, membru în juriul Cannes '04 - cam ăsta ar fi Benoit. În Podium e pur şi simplu exploziv în rolul extravagantului Bernard Frederic, fostă şi viitoare sosie a lui Claude Francois (faimos trubadur francez, aclamat la 20 de ani, superstar la 30, mort în baie la 40)... Simpaticul Jean-Paul Rouve (membru marcant în trupa de comedie Robin de Bois) îl secondează cu brio în rolul sosiei ratate Claude Francois, reconvertit în sosie perfectă Michel Polnareff. Poanta e că Poelvoorde nu seamănă neam cu originalul - dar posedă costume, "bernadete" şi voce: dovadă hiturile Le telephone pleure, Alexandrie, Alexandra şi mai ales Comme d'habitude (în duet cu Claude, via CGI!), pe care unii dintre voi o ştiu de la Sinatra, iar alţii de la Sid Vicious, cu titlul My Way...


Extrem de kitsch, contagios de amuzant, ultra-satiric şi neaşteptat de mişcător, Podium se vrea şi un comentariu social relativ amar (vezi ocupaţiile personajelor) şi o analiză severă a noţiunilor de fals (fabuloasă ideea cu locuitul în casa prototip), patetic (vezi turneul prin pizzerii şi chichineţe) şi identitate (vezi/ascultă finalul cu parfum de Julien Clerc). Reuşeşte mai mult decât ar avea voie; problema e că dacă te-au furat muzica şi prezentarea flamboaiantă a subiectului nu-ţi prea mai arde de subtilităţi, iar dacă sus-menţionatele te-au enervat, atunci orice încercare de profunzime te va scoate din minţi.

Atenţie însă... Dacă nu ştiţi franceza (subtitrarea e făcută după un script englezit pare-mi-se, aşa că Georges Brassens devine Jim Morrisson etc.) şi, mai ales, dacă nu stiţi cu ce s-a mâncat muzica uşoară franceză în anii '60-'70... mai bine staţi acasă. Dacă, au contraire, îndepliniţi condiţiile de mai sus (ceea ce înseamnă că fie aveţi o vârstă frumoasă, fie aveţi părinţi simpatici) atunci mergeţi la film. Presto!