Spectacolul O noapte furtunoasă, pus în scenă la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova, în regia lui Mircea Cornişteanu, este o imagine vie a lumii lui I.L. Caragiale.
În contextul Anului Caragiale - în 2012 se împlinesc 100 de ani de la moartea dramaturgului şi 160 de ani de la naştere - multe dintre teatrele din România au produs sau au în pregătire spectacole după piesele lui. În această serie de montări dedicate lui Caragiale se numără şi spectacolul O noapte furtunoasă, de la Sala Mare a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova, în regia lui Mircea Cornişteanu, care se află la cea de-a cincea versiune scenică după acest text.
"Intenţionez să fac ceva complet diferit, ca distribuţie şi ca viziune. Primul spectacol după O noapte furtunoasă l-am realizat în 1975, la Naţionalul craiovean, apoi au urmat altele. În cel la care lucrez acum, povestea are loc în zilele noastre, pline de Jupâni Dumitrache, Vete, Chiriaci, Spiridoni, ca să nu mai zic de Ipingeşti", povestea regizorul înainte de premieră.
Iar gândul şi-l materializează într-o poveste desprinsă din lumea lui Caragiale şi aşezată în lumea noastră, de mici îmbogăţiţi, în care mahalaua plină de poezie a sfârşitului de secol XIX se transformă în mahala de început de secol XXI, manelizată şi plină de kitsch.
Decorul Liei Dogaru reproduce interiorul unei curţi de viluţă, împrejmuită cu un gard de fier negru, uriaş, dincolo de care nu se vede nimic - ironie directă la adresa prostului gust al noilor "apropitari". O casă cu etaj, cu schele în partea dreaptă şi două ochiuri de geam la primul nivel, unde se află camera Vetei. Sus, pe faţadă, cu litere şchioape, făcute din mici neoane albăstrii, scrie "Vila Veta". Iar în curte, în partea dreaptă a scenei, o rulotă mizeră este locuinţa lui Chiriac, şi în stânga un fel de cort îngust şi sărăcăcios este "paradisul" lui Spiridon (Dragoş Măceşanu), băiatul în casă care intră în scenă pe role şi fumează iarbă...
Cancan la Vila Veta
În acest mic univers, din care Chiriac evadează din când în când pe o motocicletă roşie, întreaga suită de întâmplări şi încurcături din povestea lui Caragiale se derulează pe repede înainte, singurul dintre personajele care nu părăsesc niciodată curtea împrejmuită fiind Veta.
Spectacolul se deschide cu un moment bine gândit, în care jupân Dumitrache, în camera lui, ascultă o emisiune de tip "cancan", la radio. Iar tensiunea şi misterul pe care le creează regia - ce mizează de-a lungul întregii montări exact pe efectul stârnit de plăcerea de a arunca un ochi, prin geam, în intimitatea unei locuinţe - se pierd şi se câştigă, de la o scenă la alta, în funcţie, mai ales, de interpretarea actorilor.
Mai puţin concentrată în prima parte a spectacolului, când Nae Ipingescu (Valentin Mihali) şi jupân Dumitrache (Ion Colan) citesc ziarul Vocea patriotului naţionale, fără să ofere o cheie reală a lecturii pe care o aleg, tensiunea creşte în scenele în care apare Veta. Pentru că Cerasela Iosifescu oferă o construcţie surprinzătoare a personajului, ce nu urmăreşte neapărat comicul, ci, mai degrabă, să creeze o femeie "veselă şi tristă", care trece veridic prin toate stările pe care le presupune situaţia ei - amanta părăsită, care suferă şi încearcă să-şi recucerească iubitul, aruncând în joc toate armele.
Nu aceeaşi este situaţia Ziţei (Raluca Păun), care îngroaşă asumat toate trăsăturile personajului, transformându-l într-o caricatură ce se revendică vizibil din lumea sitcom-urilor, de la costumele-kitsch, rochii ciclam şi curea verde ţipător, până la fiecare gest şi la felul cum rosteşte cuvintele. Această ruptură, însă, ori, mai bine spus, inconstanţă în structura personajelor, care nu aparţin neapărat aceleiaşi lumi, este una dintre problemele montării de la Craiova.
O căsătorie ratată
Bine gândită este scena împăcării între Veta şi Chiriac (Cătălin Băicuş), în care ea stă sus, la fereastră, iar el e afară, în faţa uşii. Când ea coboară, începe un joc de-a dragostea şi ura, plin de pasiune şi erotism, frumos şi credibil manifestate pe scenă.
La fel de inteligent este gândită şi scena în care intră în poveste Rică Venturiano, într-o pelerină de ploaie galbenă, George Albert Costea reuşind o construcţie interesantă a unuia dintre cele mai complicate personaje ale lui Caragiale. Momentul în care, cocoţat pe schele, se înregistrează pe reportofon, povestindu-şi toată păţania, este unul dintre cele mai bine susţinute din întregul spectacol. Iar deznodământul, în care tânărul Rică, atât de discrepant construit în opoziţie cu Ziţa, fuge mâncând pământul, cu Ziţa pe urmele lui, când i se hotărăşte nunta, este probabil cea mai puternică idee regizorală a acestei montări, care, altminteri, nu oferă mari surprize.
Spectacolul de la Craiova este un gest necesar, cu atât mai mult în cadrul Anului Caragiale, în primul rând pentru că, pe de o parte, dezvăluie modul în care Caragiale reflectă lumea actuală şi, pe de altă parte, despre felul în care lumea actuală îl "citeşte" pe Caragiale.