Seara lui Caragiale cu O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă la FNT, 2012

În seara de sâmbătă, 3 noiembrie 2012, la Teatrul Naţional din Bucureşti l-am putut sărbători pe Caragiale cu două spectacole complet diferite: O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă. Distincţia dintre ele nu se datorează atât diferenţelor tematice, cât modalităţilor opuse prin care regizorii pieselor au ales să comunice mesajul din textele lui Caragiale.
 
O scrisoare pierdută a aglomerat toate locurile Sălii Mici şi le-a servit surpriza proiectării piesei într-un spectacol cu statui vivante. Singurul iniţiator al acestui tip de eveniment în România, Mihai Mălaimare, directorul Teatrului Masca, a adus în 2012 FNT-ului o adaptare inedită.

Expresivitatea statuilor vii, atât de rigide în mişcare şi atât de flexibile în mimică şi gesturi, a reprezentat miza spectacolului minimalist. Pantomima este un mijloc de comunicare artistică dificil, prin care rişti să pierzi pe parcurs informaţiile care trebuie livrate receptorului, însă o sinteză armonioasă a principalelor semne pot transmite eficient mesajul către public. Şi asta au şi făcut cei din echipa lui Mălaimare. Muzica şi ritmul calculat cu care statuile prindeau viaţă păstrau ritmul piesei originale, în funcţie de importanţa personajelor din fiecare secvenţă. Acest lucru oferea garanţia unui echilibru al jocului scenic, o pondere egală între piesă ca concept, şi piesă ca decor vizual şi auditiv.

Decorul a constat dintr-o scenă în scenă, idee care arată nevoia de a experimenta şi a aduce ceva nou în piesa lui Caragiale şi în acelaşi timp, de a poziţiona experimentul artistic ca distinct de exemplul original.
 
Dincolo de comunicarea prin intermediul limbajului corporal a mai existat şi un alt tip de interacţiune între actori şi public. Personajele, în ciuda popularităţii caracterului lor, trebuiau descifrate din pantomima celor care jucau. Fiecare actor părea că prestează ritualul unei ghicitori în care nu ne rămânea decât să descoperim personajul pornind de la indiciile oferite.

Pe de altă parte, O noapte furtunoasă, în regia lui Mircea Cornişteanu, a încercat să fie o adaptare cât mai realistă la superficialitatea actuală a societăţii româneşti. Piesa a respectat gradual firul narativ al lui Caragiale, păstrând tipologia personajelor aproape intactă. Aceasta este, poate, ideea cea mai relevantă din piesă: să realizezi că, în fond, România nu poate păcăli prin imaginea poporului civilizat, atâta timp cât decorul interior al cetăţenilor săi este cu mult în urma decorului exterior.

Cele patru tipuri de comic (de situaţie, de caracter, de limbaj, de moravuri) puteau fi intuite cu uşurinţă şi, într-un fel, anticiparea lor conferea piesei lui Mircea Cornişteanu o notă facilă.

Participând cu mintea la întâmplările de pe scenă, am admirat intenţia regizorului de a elimina eufemismele din relaţionările personajelor, însă aceasta s-a pierdut mult prea repede în clişee la îndemână. Rolul amantei disperate, Veta, pare umflat până la refuz de un joc actoricesc care, din teama de a nu-şi atinge scopul, vrea cu orice preţ să exprime ceea ce trebuie: ridicolul.

De asemenea, am trăit din plin proiecţia vizuală a poveştii, imaginea bine construită a unei reşedinţe tipice pentru Bucureşti, o reşedinţă a cărei arhitectură seculară este eclipsată de noile invenţii ale confortului casnic. Vila Veta este genul acela de vilă cu aspiraţii progresiste, moderne, care găzduieşte însă, personaje de un provincialism copleşit de prejudecăţi.

Toate personajele masculine cu excepţia lui Spiridon, făceau parte din categoria bărbatului primitiv, agresiv şi infatuat, mereu avid după orice fel de putere şi ierarhie: autoritate familială (în faţa propriilor neveste), autoritate socială (în faţa celorlalţi membri ai comunităţii), sau autoritate de gen (în faţa celorlalţi bărbaţi).

Din insistenţa de a reda cât mai verosimil păcatele care circulă de la generaţie la generaţie în societatea românească, noaptea furtunoasă de sâmbătă s-a dovedit a fi pe alocuri forţată, pe alocuri previzibilă, însă per total merită un loc în categoria spectacolelor savuroase.

Aşa cum ne-am obişnuit să vedem de fiecare dată, Caragiale pare să aibă în fiecare an ceva de arătat, ceva care stă bine ascuns până când un regizor de teatru se hotărăşte să-i dea atenţie şi să transforme piesele dramaturgului în biografii realiste ale României noastre.