Da, noul cinema mexican se întoarce la unul din marile tabuuri, la canibalism. Şi poate nu l-aş fi luat atât de în serios dacă ar fi fost evident că filmul doar mimează structura genului horror. În subtext se află o critică socială, un sarcasm negru ca smoala. Somos lo que hay este o distopie spusă rânjind, o cronică de familie în tuşă groasă.
Dar să începem cu începutul, care în cazul de faţă este şi cea mai bună secvenţă a filmului. Fade in şi vedem un cadru fix, cu barele unor scări rulante încadrate ţipător în mijlocul imaginii. Un bărbat se apropie de trepte. Are un mers cel puţin ciudat, cu mâinile moi pe lângă corp şi capul legănându-se uşor. Camera se încăpăţânează să rămână fixă. Ajunge la scară şi urcă şi urcă şi urcă, timp de 30 de secunde, până când este adus exact în faţa obiectivului, îndeajuns de aproape ca să înregistrăm rana care-i supurează în abdomen.
Când decorul se schimbă şi intrăm pe aleile unui mall, regizorul ne face discret cu ochiul. Bărbatul se opreşte în faţa unei vitrine, priveşte manechinele şi moare. Suntem în plin citat din clasici. În 1978, George Romero realiza a doua parte a trilogiei sale închinate morţilor vii, Dawn of the Dead, în care un grup de supravieţuitori încerca să reziste baricadat într-un mall asediului hoardelor de zombies. Zombies-ii trişti şi împiedicaţi, care valsau involuntar printre raioanele magazinelor scoţând un fel de "ăăăăă!" baritonal au devenit secvenţa rapel a filmului şi o critică a consumerismului societăţii americane.
În câteva cuvinte, filmul lui Jorge Michel Grau ne povesteşte o zi din viaţa unei familii sărace din Mexico City. Structura narativă este binecunoscută: într-o familie săracă, moartea tatălui declanşează o criză şi băiatul cel mare trebuie să se dovedească îndeajuns de puternic încât să preia rolul tatălui şi să asigure supravieţuirea familiei. Sau, transpus în filmul regizorului mexican, Alfredo trebuie să se dovedească suficient de puternic pentru a asigura hrana celorlalţi şi îndeplinirea Ritualului.
Interesant e felul cum reuşeşte Grau să banalizeze ideea de canibalism. Politiştii sunt anunţaţi prin staţie: "Avem un 14 în desfăşurare!", arătându-ne că existenţa canibalilor e recunoscută, a devenit până şi cod de centrală.
Filmul se joacă cu termenul limită, îndeplinirea Ritualului, şi cu ideea vănătorii de oameni, care ocupă cea mai mare parte din timp. Cu toate astea, Somos lo que hay reuşeşte să nu devină un slasher. De cele mai multe ori, camera ascunde cu pudoare actul şi ne arată doar rezultatul. E când prea sus, când prea jos, când se piteşte după o perdea pseudo-sanitară. Violenţa în sine nu-l interesează pe Grau, ci suspansul urmăririi, al vânătorii, care în final se răstoarnă şi, aşa cum ne-am obişnuit de mult, vânătorul devine vânat.
Dar poate aici greşeşte regizorul mexican. Vizual, filmul lui este un joc nesfârşit de adâncimi de câmp, de schimbări de sharf în cadru, de sublinieri ale diferitelor centre de atenţie (actori, semne, obiecte). Filmul nu ne oferă surprize, pentru că ele sunt prevestite de schimbarea clarităţii. E o tratare mult prea manieristă, care odată înţeleasă, devine obositoare. Ştii că în momentul în care Alfredo coboară din metrou, clarul se va comuta automat pe subiectul vânat, şi restul spaţiului se va pierde în blur. Va înregistra replica şi va muta iar clarul pe actorul principal. În loc să contribuie la suspans, formula lui vizuală denotă doar monotonie.
Întorcându-ne la binomul vânător-vânat, putem observa că, de la Frankenstein-ul lui James Whale încoace, există un final clasic pentru filmele de groaza: asediul creaturii de către membrii unei comunităţi. L-aţi văzut probabil şi în in Interview With the Vampire (1994, regie Neil Jordan) şi în Dracula (1992), al lui Coppola. Şi regizorul mexican recurge la aceeaşi formulă, ducând climax-ul în timpul asediului casei. Vânătoarea a fost un eşec, unul dintre cei prinşi a scăpat, şi acum casa este încercuită de poliţişti. Alfredo se sacrifică şi-şi salvează sora, care este confundată cu una din victimele canibalilor.
Epilogul este şi el un citat în sine. Nu este mâna care iese din pământ în puterea nopţii, ci sora care evadează din spital şi porneşte pe strazi în halat. Se opreşte la marginea unei piaţete şi vede un bărbat costeliv. Ştim astfel că vânătoarea continuă. Dar, pe cât de fidel se inspiră din filmele horror cult, Grau uită o serie de amănunte, lasă găuri destul de semnificative în poveste. De exemplu, nu o să aflaţi niciodată ce este Ritualul despre care se tot vorbeşte şi care ar fi reprezentat salvarea familiei şi motivul vânătorii. La fel, nici cauza morţii tatălui nu va fi desluşită. Putem bănui că a murit de mister.