Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  10 ani cu filmul românesc: 2001 - 2011

10 ani cu filmul românesc. Episodul 6 - Anul 2006


Hotnews.ro, noiembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
2006 râmâne în istorie ca anul cu trei filme despre Revoluţia din decembrie '89, toate realizate de tineri cineaşti. Procesul de decantare luase sfârşit. Porumboiu, Mitulescu şi Muntean ofereau trei chei personale asupra sfârşitului unei epoci. Pentru filmul românesc, 2006 era miezul unei epoci fierbinţi. Citiţi în acest episod şi despre Legături bolnăvicioase, Marilena de la P7, Visul lui Liviu, Lampa cu căciulă şi Canton.
 
În 2006, România a plecat la Cannes cu trei filme. Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii de Cătălin Mitulescu era în Un Certain Regard, A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu în Quinzaine des Réalisateurs şi mediumetrajul Marilena de la P7 în Semaine de la Critique.

Cristian Nemescu era stresat că trebuia să intre în filmări cu primul lungmetraj, California Dreamin' - deci nu prea se bucura de Cannes. Cătălin Mitulescu a făcut cinste la toţi românii de pe Croazetă după ce Dorotheea Petre a luat Premiul de interpretare (inventat special pentru ea de juriul de la Un Certain Regard). O zi mai târziu, Corneliu Porumboiu lua premiile Caméra d'Or şi Label Europa Cinema, filmul lui plăcându-le în mod special fraţilor Dardenne.
 
Cum se face istoria în teritoriu
 
"A fost sau n-a fost? are meritul de a fi fost primul film independent din România postdecembristă, adică făcut cu bani de-acasă", spune azi Corneliu Porumboiu, care a depăşit deja emoţia debutului.
 
"Toate filmele mele au un prim nivel care e mai uşor de înţeles. Acest nivel este atrăgător pentru că e mai burlesc."

Inspirându-se dintr-o emisiune autentică de televiziune din 1999 care îşi propunea să demonstreze "o dată pentru totdeauna" dacă a fost sau nu revoluţie la Vaslui, lungmetrajul de debut al lui Corneliu Porumboiu vorbeşte în cheie comică despre cum se face istoria în teritoriu.
 
Filmul ironizează provincialismul, demonstrând cu vervă că unii oameni cresc la marginea Istoriei, nereuşind s-o influenţeze în vreun fel, strădaniile lor de a se racorda centrului făcându-i şi mai ridicoli.
 
Istoria cu majusculă se face numai la centru. Până la periferie, lucrurile noi îşi pierd din putere şi pot rămâne amestecate cu cele vechi, într-un prezent etern incert.
 
 
Corneliu Porumboiu: "Atunci când am scris replicile, am scris din ce mi-am adus aminte. Emisiunea de televiziune din care m-am inspirat a avut loc în 1999, iar au am scris scenariul în 2005 complet din memorie, pentru că emisiunea nu se păstrase.
 
Subiectul ăsta a lucrat singur în căpşorul meu. Nu m-am stresat cu el. Am avut un singur draft, dar am modificat foarte mult la filmare şi, mai ales, la repetiţii. Acest lucru s-a întâmplat cu precădere în partea a doua, cea cu emisiunea de televiziune. De pildă, atunci când Pişcoci povesteşte cum s-a sculat de dimineaţă şi s-a bărbierit, momentul acela fost adăugat în repetiţii.
 
Repetiţiile sunt foarte importante pentru mine. Nu repet tot, ci doar unde sunt pasaje lungi - cu totul, cam trei săptămâni. Nu mi se pare că faci regie dacă te duci şi tragi direct.
 
Trebuie repetat oleacă, mai ales pe scene lungi, chiar dacă ai scris în scenariu că personajul se duce şi ia un pahar cu apă. Când scriu, văd anumite părţi, dar totul capătă altă formă când gândeşti stilistic.
 
Cele mai uşoare zile de filmare au fost cele cu emisiunea. Am repetat două săptămâni şi am tras în şase zile, câte trei duble pe zi. Dimineaţa repetam, trăgeam şi pe la ora 13 terminam.
 
Cele mai grele au fost secvenţele de zăpadă. Luasem un aparat prost de făcut zăpadă, dar aceasta zbura şi nu se vedea. Până am chemat o echipă de efecte speciale, foarte profi, de la Bucureşti."
 
Dacă credeţi că regizorul îşi asumă azi filmul cu totul, vă înşelaţi: "Când văd azi filmul, ceea ce nu se întâmplă des, nu mai suport cadrele din prima parte, filmată în apartamente, adică focalele sub 35. În schimb, cea mai mare satisfacţie a mea e faptul că a plăcut şi că a fost distribuit în foarte multe ţări - cred că în vreo 30. Şi mi-am recuperat şi banii. (Ca să-i bag pe urmă în Poliţist, adjectiv şi să nu-i mai recuperez!)"


A fost sau n-a fost?
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu (publicat de LiterNet în format electronic aici)
Cu: Teodor Corban, Ion Săpdaru, Mircea Andreescu, Luminiţa Gheorghiu.
Premiul Caméra d'Or şi Premiul Label Europa Cinéma - Cannes, 2006

Cătălin Mitulescu: N-a ieşit extraordinar

Cătălin Mitulescu şi-a "ars" experienţa comunistă într-o tragi-comedie nostalgică şi cu nuanţe absurde. Eroina din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (www.sfarsitullumii.ro), Eva, cunoaşte la 17 ani nu doar dragostea, dar şi consecinţele ei politice.
 
După ce sparge din greşeală - dar împreună cu iubitul ei - bustul lui Ceauşescu din liceu, doar ea e mutată la o şcoală profesională, pentru că nu vrea să îşi facă autocritica (iubitul fiind de alta condiţie socială.). Prin urmare, decide să fugă din ţară.
 
Referinţele la momentul decembrie '89 sunt furnizate telles quelles pe ecranul televizorului, împletindu-se cu imagini onirice, cum e cea a vaporului de la final, omagiu adus lui Federico Fellini - unul dintre cineaştii preferati ai lui Mitulescu, şi filmului acestuia, Amarcord.
 
Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii a fost, aşa, atemporal, îşi aminteşte azi Cătălin Mitulescu pentru Hotnews.ro.
 
"N-a fost pe val. Adică a fost un tip de cinema apreciat dar, situându-se între un cinema de public şi unul foarte de autor, a avut cronici bune, dar nu foarte bune, iar distribuitorii au încercat să-l vânda ca pe un film pentru public.
 
Senzaţia mea a fost că filmul n-a ieşit extraordinar. La Cannes sunt două lucruri pe care le simţi cu adevărat: când iese extraordinar de bine şi când eşti distrus.
 
Eu n-am fost distrus pentru că toţi erau mulţumiţi de cum a ieşit, dar nici extraordinar n-a ieşit. Dacă mă gândesc azi, nu l-aş fi făcut altfel. Acum am nişte experienţe în plus.
 
Sigur că l-aş fi făcut mai puternic, dar acestea au fost senzaţiile mele atunci. Eram plin de epoca aia de dinainte de '89 şi aceea era emoţia mea."


Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii
Regie: Cătălin Mitulescu
Scenariu: Andreea Vălean, Cătălin Mitulescu (publicat de LiterNet în format electronic aici)
Cu: Dorotheea Petre, Timotei Duma, Jean Constantin, Mircea Diaconu.
Premiul de interpretare feminină - Dorotheea Petre, sectiunea "Un Certain Regard" - Cannes, 2006

Marilena de la P7 - un film cu curve şi peşti, dar de o candoare infinită
 
Marilena de la P7, care a făcut trecerea lui Cristian Nemescu de la scurt la lungmetraj, vorbeşte despre inocenţa primei iubiri într-un mediu ostil. Eroul filmului (Gabriel Huian - descoperirea lui Nemescu) se îndrăgosteşte de o prostituată mai mare ca el (Mădălina Ghiţescu) şi pentru a-i cuceri inima e în stare până şi să fure un troleibuz. Din nefericire, prostituata se sinucide din dragoste pentru un client indiferent.
 
Exotismul locului (s-a filmat în neprietenoasa Rahovă) scoate şi mai mult în relief candoarea eroilor, amestecul bine dozat al registrelor fiind o specialitate a regretatului regizor care se pregătea astfel pentru structura compozită a primului lungmetraj, California Dreamin'.
 
 
Marilena de la P7 e proiectul meu de suflet, spune azi Liviu Marghidan, care a fost directorul de imagine al filmului.
 
"Ţin minte că aveam în şcoala de film băieţi trecuţi prin tot felul de experienţe. Unul stătuse prin Germania în lagăr, trăise şi prin Suedia, iar la 40 de ani făcea filmuleţe cu broscuţe care suferă.
 
Nemescu, ţinut de părinţi să nu zic în puf, dar care nu avusese prea mare contact cu lumea asta, făcea filme cu curve şi peşti. Îi plăcea să vorbească despre lucruri pe care nu ştiu cât de bine le cunoştea.
 
În anul III, la UNATC, operatorii fac un film şi pentru acest film eu am început să scriu cu Cătălin Mitulescu o poveste despre nişte puşti care stau într-un subsol şi se uită la nişte curve. Mitulescu o ţinea cu copiii care fură un troilebuz, mie mi s-a părut că nu e vizual. Până la urmă, am renunţat la idee pentru că era scump şi am făcut un alt film cu Cătălin.
 
Lui Nemescu i-a rămas mintea la acel film şi l-a rescris integral împreună cu Tudor Voican într-o poveste pe sufletul meu de băieţaş de cartier.
 
Aşa s-a născut Marilena de la P7. Ca să putem filma în Rahova, zonă unde toţi se ocupă de droguri, ne-am întâlnit cu un fel de bulibaşă al zonei care ne-a explicat că fiecare bloc are alt şef. În timp ce ne explica, mie mi-au furat portofelul."
 
Amintirile picante sunt mult mai multe. Liviu Marghidan mai dezvăluie două: "În film, curvele erau toate actriţe. La un moment dat, apare unul cu trening alb şi lanţ gros, vine la mine şi zice: "Cât e mă, aia?", şi o arată pe Andreea Samson." "E actriţă, nu e curvă." "Bine, dar cât e?" "Ele se fac, nu sunt curve", zic eu. "Bine, bine, dar cât e?!" Nu înţelegea.
 
Dar cea mai mişto fază a fost următoarea: Am mers în cartierul ăsta spunând că facem un film de artă, iar ei ne-au înţeles cumva. Când, la un moment dat, fetele sunt arătate în split-screen la lucru, ne-am gândit ca noi, băieţii de la imagine, să le fim clienţii. "Da, ce să zic", ne-au spus ţiganii după ce am filmat. "Faceţi voi filme de artă.". Stătuseră la geam şi se uitaseră."

Pe Cristian Nemescu l-a deranjat când pe scena de la Espace Miramar, unde a fost prezentat filmul la Cannes, s-a spus că Marilena de la P7 e un film social. Între "film de artă" şi "film social", mediumetrajul lui Nemescu păstrează o candoare pe care dispariţia prematură a regizorului o accentuează.

 
Marilena de la P7
Regie: Cristian Nemescu
Scenariu: Cristian Nemescu, Tudor Voican
Cu: Gabriel Huian, Mădălina Ghiţescu, Andi Vasluianu, Gabriel Spahiu.
Prezentat în secţiunea "Semaine de la Critique" - Cannes, 2006

Hârtia e tot mai albastră
 
Inspirat şi din propriile amintiri din timpul Revoluţiei trăite ca soldat în termen la Timişoara, Hârtia va fi albastră de Radu Muntean captează nediferenţiat toate umorile care i-au încercat pe români în decembrie 1989: curaj, solidaritate, euforie, inocenţă, neîncredere, ură, intoleranţă, pierderea simţului realităţii.
 
Povestea petrecută într-o singură noapte (22 / 23 decembrie 1989) conturează în spatele imediatului imaginea plăcilor tectonice ale istoriei care dansează pentru că e prea devreme să se aşeze.
 
Onest şi temeinic în fiecare detaliu sau replică, filmul are calitatea de a păstra în timp acuitatea proprie unui documentar şi să fie o mărturie a epocii, deşi e un film de ficţiune. Fiecare an îi adaugă o nuanţă nouă.
 
În mod ciudat - Revoluţia fiind în continuare blurată -, filmul lui Radu Muntean devine de la an la an tot mai aproape de realitate. (La fel se întâmplă cu documentarul lui Andrei Ujică, Videograme despre o revoluţie). Distanţarea în timp clarifică perspectiva.
 
Hârtia va fi albastră n-a avut ecoul meritat. N-a avut bafta unui Cannes, un premiu, vânzări bune în afară sau cronici în marile publicaţii. Şi totuşi, e unul dintre cele mai reuşite filme româneşti. El i-a lansat în cinema pe Paul Ipate, Alex Potocean şi Adi Carauleanu.
 
Iată ce crede azi Radu Muntean despre filmul său, a cărui premieră a avut loc la Festivalul de la Locarno: Hârtia va fi albastră a ieşit foarte aproape de felul în care mi-l imaginam când am terminat de scris scenariul. Acesta cred că e cel mai important lucru azi pentru mine legat de el. E foarte bine că l-am făcut atunci, pentru că acum mă preocupă alte subiecte.
 
Sigur că acum l-aş face altfel, dar m-am obişnuit să cad într-un fel la pace cu filmele pe care le-am făcut, să le bag într-un sertar ca să mă pot gândi mai departe la filmele pe care îmi doresc să le fac în continuare.
 
Când zic că l-aş face altfel, mă refer în principal la chestiuni legate de ritm şi mizanscenă. Sentimentele mele vizavi de '89 rămân în mare aceleaşi. În schimb, îmi place şi acum trailerul filmului, aşa cum l-am făcut la momentul respectiv. Pe el nu l-aş schimba.
 
Dacă cineva m-ar pune să strâng tot filmul într-o replică, aş alege momentul când soldatul Panghe îi întreabă pe cei doi presupuşi terorişti pe care îi păzeşte: "Voi de când sunteţi în România?"

 

Hârtia va fi albastră
Regie: Radu Muntean
Scenariu: Răzvan Rădulescu, Alexandru Baciu, Radu Muntean
Cu: Dragoş Bucur, Paul Ipate, Andi Vasluianu, Alex Potocean, Adi Carauleanu
Competiţia Oficială - Locarno, 2006
 
Tudor Giurgiu: Am stat prea mult pe bară

Adaptând romanul Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase, Tudor Giurgiu urmăreşte în lungmetrajul său de debut - pentru prima oară într-un film românesc - legătura sentimentală dintre două tinere femei. Provocator (mai ales pentru cineva care era la acea dată preşedintele TVR), filmul pune pe tapet şi o iubire incestuoasă, deschizând astfel drumul unei investigări personale, pastelate totuşi, a sentimentului iubirii.

Pe lângă curajul asumării unui asemenea subiect (semn de maturizare a cinematografiei române, dupa cum scria The Guardian), Legături bolnăvicioase (www.legaturibolnavicioase.ro) lansa trei tineri actori de film - Maria Popistaşu, Ioana Barbu şi Tudor Chirilă -, remarcându-se de asemenea prin atmosfera sa urbană şi prin bine conduse secvenţe de grup.
 
Filmul a fost prezentat în secţiunea Panorama a Festivalului de la Berlin. La o distanţă de cinci ani şi niciun lungmetraj până în vara lui 2011 când a filmat Despre oameni şi melci (titlu de lucru), Tudor Giurgiu îşi aminteşte: Singurul gând care mă încearcă e acela că am stat parcă prea mult "pe bară", ocupându-mă de producţie de film, festivaluri, etc. Mi-am dorit foarte tare să revin pe platou şi să lucrez un al doilea film şi acest lucru s-a întâmplat.
 
Privind în urmă, nu ştiu dacă aş face filmul altfel, probabil că nu. În orice caz, aş dedica mai mult timp lucrului la poveste, la scenariu. Orice debut e greu şi nici acesta n-a fost mai diferit.
 
Lucrul cu trei actori fără prea mare experienţă în film a fost un proces laborios, dar foarte special. Toţi ne doream să iasă filmul cum trebuie, fără să devină prea forţat sau patetic.


Legături bolnăvicioase
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Tudor Giurgiu, Cecilia Ştefănescu
Cu: Maria Popistaşu, Ioana Barbu, Tudor Chirilă, Cătălina Murgea.
Prezentat în secţiunea "Panorama" - Berlin, 2006

Visul lui Liviu
 
În acelaşi an, 2006, era prezentat la Berlin, în secţiunea Forum, şi mediumetrajul lui Corneliu Porumboiu, Visul lui Liviu, la pachet cu scurtmetrajul lui Lucian Pintilie, Tertium non datur (şi la dorinţa lui Lucian Pintilie).
 
Visul lui Liviu e, de fapt, un film din 2004 pe care Corneliu Porumboiu l-ar fi dorit să fie filmul său de diplomă (a terminat UNATC în 2003). În 40 de minute, el înfăţişează viaţa unui tânăr (Dragoş Bucur) dintr-un oraş de provincie, o viaţă absolut banală (printre altele, eroul se culcă cu iubita prietenului plecat din ţară) dar spaima lui Liviu e să nu repete greşelile tatălui şi să ajungă ca el.
 
Şi Visul lui Liviu se raportează la trecut, dar atrage atenţia asupra modului în care fantoma istoriei se poate întoarce. Dacă eroii din A fost sau n-a fost? îşi încălzesc mediocritatea la focul mic (să nu consume!) al amintirii, apatia tânărului din Visul lui Liviu pare efectul unei predispoziţii genetice.
 
Visul lui Liviu
Regie: Corneliu Porumboiu
Scenariu: Corneliu Porumboiu
Cu: Dragoş Bucur, Constantin Diţă, Luiza Cocora, Cerasela Iosifescu
Prezentat în secţiunea Forum a Festivalului de la Berlin, 2006
 
Radu Jude: Există filme mult mai bune ca Lampa cu caciulă
 
Reprezentant de vârf al neorealismului românesc, cel mai premiat scurtmetraj românesc din toate timpurile este povestea unui tată care pleacă însoţit de fiul său din satul unde locuiesc spre oraşul cel mai apropiat, cărând televizorul stricat într-o pătură.
 
"Am un fel de jenă mirată faţă de faptul că acesta e scurtmetrajul românesc cel mai premiat din toate timpurile", spune azi Radu Jude.
 
"Există, cu siguranţă, filme mult mai bune care n-au luat atâtea premii. Motivele pentru care a avut atât succes îmi scapă. Poate că povestea scrisă de Florin Lăzărescu să fi plăcut, sau poate actorii."
 
Lampa cu caciulă surprinde concentrat cu onestitate şi lipsă de emfaza relaţia tată-fiu, observând iubirea atentă a părintelui care încearcă să repare vechea hardughie numai pentru ca fiul său să-l poată vedea pe "Bruzli". Nu doar povestea contează, ci umanitatea cu care e spusă.
 
Cu un simţ al derizoriului care l-a făcut deja celebru, Radu Jude conchide: "Din punct de vedere regizoral, filmul e cât se poate de banal. Nu are nici un fel de sclipiri." Nu vă lămuriţi dintr-un trailer, dar încercaţi:
 


Lampa cu căciulă
Regie: Radu Jude
Scenariu: Florin Lăzărescu (după o povestire proprie publicată de LiterNet în format electronic în volumul Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri)
Cu: Gabriel Spahiu, Marian Bratu, Alexandru Georgescu, Natalia Călin.
Short Filmmaking Award - Sundance, 2006

Constantin Popescu: E poate filmul care îmi place cel mai mult
 
Filmat în vecinătatea mării şi beneficiind de spaţii largi, Canton e o poveste atemporală şi aforistică despre tentaţie şi păcat.
 
În viziunea lui Constantin Popescu şi opţiunea vizuală a directorului de imagine Mihai Mălaimare Jr., povestea imaginată de Cristian Mungiu (şi publicată de LiterNet în format electronic în volumul 7 scenarii), în care doi angajaţi ai unui canton primesc vizita unui străin misterios, introduce discret ideea răului care se transmite.
 
Peisajul cuprins de o lumină coaptă e ros pe dinăuntru de un vierme. Întotdeauna îi rănim pe cei pe care îi iubim. Scurtmetrajul a obţinut mai multe premii, printre care Marele Premiu la Festivalul Circuito Off din Veneţia.
 
Azi, Constantin Popescu îşi aminteşte: Scenariul mi-a plăcut de cum l-am citit. Nu am niciodată probleme legate de poveşti care nu sunt ale mele, atât timp cât îmi plac şi mă regăsesc în ele. La Canton mi-au plăcut liniştea, simplitatea poveştii, încremenirea catatonică a locului şi faptul că aveam să lucrez mult la sunet - lucru care îmi place foarte mult, deoarece concepţia sound designer-ului Mihai Bogos e uluitoare. Mihai are multă răbdare şi e foarte meticulos.

Şi montajul Corinei Stavilă, cu ajutorul căreia am dat filmului exact ritmul pe care mi-l doream. Şi imaginea fotografică pentru care am optat împreună cu Mihai Mălaimare. Şi faptul că acţiunea se desfăşura într-un spaţiu deschis, nesfârşit, lucru care mă atrage ca un magnet. Mi-a dat sentimentul unei libertăţi creative nemăsurate.

Şi apropierea mării. E, poate, filmul care îmi place cel mai mult de până acum.


Canton
Regie: Constantin Popescu
Scenariu: Cristian Mungiu (publicat de LiterNet în format electronic în volumul 7 scenarii)
Cu: Nicodim Ungureanu, Petre Nicolae, Mihai Constantin.
Marele Premiu, Festivalul "Circuito Off" - Veneţia, 2006
 
N.B.: În acest serial, am reţinut doar cel mai important premiu care a recompensat fiecare film. Lista tuturor premiilor ar fi ocupat mult prea mult spaţiu.



 Toate articolele despre 10 ani cu filmul românesc: 2001 - 2011
 Toate articolele despre A fost sau n-a fost?
 Toate articolele despre Legături bolnăvicioase
 Toate articolele despre Marilena de la P7
 Toate articolele despre Visul lui Liviu
 Toate articolele despre Lampa cu căciulă
 Toate articolele despre Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii
 Toate articolele despre Hârtia va fi albastră


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Alb subacvatic - In the Heart of the Sea, Irina Trocan
 Locul meu e aici unde nu sunt - The Alphabet of Fear la Astra Film Festival, 2015, Iulia Hossu
 O întâlnire providenţială - Dragoş Pâslaru, Marian Rădulescu
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 11 - Anul 2011, Iulia Blaga
 10 ani cu filmul românesc. Episodul 10 - Anul 2010, Iulia Blaga
 Toate articolele despre 10 ani cu filmul românesc: 2001 - 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer