The Alphabet of Fear, în regia lui John Albert Jansen, este un portret complex al scriitoarei Herta Müller. În acelaşi timp este portretul unei societăţi şi al unei comunităţi. E portretul societăţii româneşti din perioada comunismului şi portretul comunităţii de germani din Banat. Regizorul ţese aceste trei istorii cu fineţe, creând iluzia uneia singure. Scriitoarea s-a născut într-o localitate mică de lângă Timişoara, Niţchidorf. Copil unic la părinţi, cu o mamă supărată pe prea multele beţii ale soţului, ofiţer SS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Herta a crescut cu ideea că nu se află în locul potrivit. Un copil mai degrabă singuratic, care era timorat de gândul a nu mărturisi cuiva că relaţia sa cea mai strânsă era cu plantele. Lucru care, cu siguranţă, ar fi făcut-o să pară nebună în ochii altora. "Herta noastră", după cum îi spune unul dintre cei 5 ultimi germani rămaşi în Niţchidorf, creşte cu acest sentiment de "nepotrivire" - nepotrivire faţă de locul său, faţă de timpul său şi faţă de viaţa sa. După ce începe să scrie ajunge să fie excomunicată de comunitatea în care crescuse, iar când după un timp i se refuză şi dreptul de a publica, în 1987 emigrează în Republica Federală Germania. În anul 2009 ia Premiul Nobel pentru Literatură - moment pe care îl puteţi vedea în una dintre scenele documentarului.
Dar, după cum spuneam, documentarul acesta nu este doar despre Herta Müller. Cel puţin nu aşa l-am văzut eu. Naratorul principal din comunitatea de germani, care ne dezvăluie amănuntele indiscrete despre viaţa familiei Müller, este filmat în cimitirul localităţii. Tot el este cel care ne vorbeşte despre cei 5 germani ce mai există în Niţchidorf. Iar scenele filmate aici ne pot purta cu gândul la documentare precum Lindenfeld (1994) al lui Radu Muntean sau Hausmeister (2000) al lui Tudor Giurgiu. Prin amintirile sale, scriitoarea vorbeşte la rândul ei despre istoria acestei comunităţi. Apoi, mai este istoria societăţii româneşti bântuite de frică. Herta Müller vorbeşte despre două tipuri de frici: cea pe termen scurt, care este normală şi pe care o are toată lumea, în diferite tipuri de situaţii, şi frica pe termen lung, care este cea mai crudă. Ea face parte din viaţa ta în fiecare zi, nu o poţi schimba şi este vizibilă. O frică pe care nu o poţi controla. Acestei frici trebuie să-i găseşti o modalitate de a-i supravieţui, căci altfel înnebuneşti. Frica de a nu vorbi decât în şoaptă, frica de a nu auzi bătăi la uşă. Frica de a spune într-o zi ceea ce nu trebuie.
Bunicul meu asculta, la fel ca toţi vecinii, pe întuneric şi foarte încet, Europa Liberă. Aştepta să adorm pentru ca eu să nu aud. Dar într-o seară am auzit. Iar a doua zi am povestit la şcoală. Învăţătoarea l-a chemat să-i spună să încerce să mă ferească de a mai auzi emisiunile pe care le asculta el seara. Când a intrat în casă era schimbat la faţă căci ştia ce ar fi putut să însemne acest lucru pentru întreaga familie. Originea lui şi a bunicii era "sănătoasă", şi implicit a mamei, însă tatăl meu aparţinea unei alte categorii. Străbunicul fusese declarat chiabur, iar fiul lui renunţase la haina preoţească pentru că nu dorise să o schimbe cu alta. Nu am uitat lunile ce au urmat acestui moment niciodată. Şi chiar dacă, copil fiind, nu am înţeles prea bine ceea ce se întâmplase, am trecut prin iureşul de instructaj: "ce auzi în casă, rămâne în casă". Şi aşa a fost din acel moment. Urmărind povestea Hertei Müller mi-am amintit atât de multe asemenea poveşti. Din propria copilărie, dar şi a altora. Şi dacă există o istorie comună pentru toţi cei care au trăit atunci aici, aceea este istoria fricii. Nu înţeleg cum oamenii pot uita asta. Şi nu înţeleg cum ne-am grăbit să uităm atât de repede. Dar există şi oameni care nu uită, iar Herta Müller e unul dintre ei. O altfel de întâlnire decât cea din paginile volumelor. O întâlnire cu Omul Herta Müller, cu amintirile, emoţiile şi fricile ei, acesta este Alfabetul fricii.