Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Youssef Chahine

Youssef Chahine: o apreciere


Film Menu, decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În pofida discriminării şi a intoleranţei cu care ne-a obişnuit media ultimilor 10 ani, o mulţime de oameni tineri şi creativi din ţări ca Egipt, Liban, Syria, Tunisia, Maroc sau chiar Palestina au insistat să rupă vălul de ignoranţă de pe ochii lumii şi aproape că au luat cu asalt circuitul cinematografic internaţional. Multe dintre aceste filme vorbite în limba arabă sunt surprinzătoare, controversate şi, pentru că şi acest aspect contează, prezentate şi premiate la festivaluri prestigioase din toată lumea.

Spre exemplu, cele două filme regizate de palestinieni cu cetăţenie israeliană, Ajami (Israel 2009, regie Scandar Copti, Yaron Shani) şi Paradise Now (Israel 2007, regie Hany Abu-Assad), filme ca Stray Bullet (Liban 2010, regie Georges Hachem), Under the Bombs, (Liban 2007, regie Philippe Aractingi), A New Day In Old Sana'a, (Yemen 2005, regie Bader Ben Hirsi), Le Grand Voyage, (Maroc 2004, regie Ismaël Ferroukhi) sau recentul câşigător al Leopardului de aur de la Locarno, Beirut Hotel (Liban 2011, regie Danielle Arbid) spun poveşti tragicomice, adesea bazate pe experienţe personale, despre marea lume arabă contemporană - o lume invadată de impulsivitate, teroare, conflicte politice şi război, dar care încă dispune de acel caracter vivace, de regăsit doar printre aceşti oameni plini de viaţă, tandreţe şi  inventivitate.

Trei sferturi din aşa-zisele "filme arăbeşti" din ultimele două decade provin din Egipt. Dintre toate ţările arabe, Egiptul a fost dintotdeauna cel mai prolific din punct de vedere cinematografic, probabil pentru că a fost mai deschis atât la conflicte, cât şi la schimburi (economice, culturale) cu vecinii de peste Mediterană, (iniţial datorită Canalului Suez, ulterior turismului în masă). Nici influenţa americană din perioada anilor '70 nu e de neglijat - Statele Unite au investit sume enorme în infrastructura militară a Egiptului, cerându-i la schimb o alianţă aparent indisolubilă. Judecând după toţi aceşti factori, am putea spune că Egiptul a dus-o tot timpul ceva mai bine decât ţările vecine, şi probabil şi din acest motiv Youssef Chahine a reuşit să regizeze peste 50 de filme de-a lungul carierei sale, un record în rândul cineaştilor semiţi.

Youssef Chahine s-a născut în Alexandria, şi aspectul este important de reţinut, pentru că oraşul acesta i-a influenţat la modul cel mai profund opera cinematografică. La fel cum e New York-ul pentru Woody Allen sau cum a fost Roma pentru Fellini, cam aşa s-a raportat şi Chahine la Alexandria - ca la o metropolă plină de contraste, de prieteni şi de probleme, oraşul natal în care autorul şi-a plasat, cumva nostalgic, majoritarea filmelor realizate după vârsta de 50 de ani. Întrebat fiind la un moment dat de către biograful lui, Ibrahim Fawal, despre publicul pentru care face filme, Chahine a răspuns: "Fac filme pentru mine, în primul rând. Apoi pentru familia mea. Apoi pentru Alexandria. Apoi pentru Egipt. Dacă lumea arabă le apreciază, ahlan wa sahlan (cu plăcere). Dacă le plac şi publicului din străinătate, cu şi mai multă plăcere." Chiar şi când era întrebat dacă e creştin sau musulman, Chahine răspundea că el e pur şi simplu egiptean - acest devotament patriot se regăseşte foarte des în oricare dintre filmele lui.

Filmele lui Chahine au fost adesea criticate atât de către concetăţenii săi, cât şi de publicul din Vest - primii pretindeau că sunt mult prea vagi şi elitiste, cei din urmă le acuzau de a fi haotice şi un pic prea parohiale. Dacă ar fi să analizăm cele două tipuri de acuze, cu siguranţă am constata că şi unii, şi ceilalţi au dreptate, însă acest lucru chiar nu contează, pentru că tocmai din acest motiv cinemaul lui Chahine este atât de remarcabil. Dar înainte să vă explic pe-ndelete de ce e aşa, trebuie să vi-l conturez din câteva linii biografice pe Youssef Chahine.

Deşi nu e extrem de relevant, cuvântul chahine este versiunea franceză a arăbescului shahin, care înseamnă atât şoim, cât şi înţelepciune. Dacă ar fi să înşir nişte cuvinte referitoare la personalitatea acestui regizor, ca într-un joc de asocieri, ele ar fi probabil: liberal, versatil, eclectic, bisexual, anti-imperialist, antifundamentalist, egoist, îndrăzneţ, optimist, dedicat, prolific, cosmopolit, dar o să mă rezum la a vă spune că e mai bine să trageţi singuri aceste concluzii despre el.

Gabriel Youssef Chahine s-a născut pe 25 ianuarie 1922 într-o familie de libanezi creştini, într-o Alexandria tolerantă şi deschisă, în care evreii, creştinii şi musulmanii convieţuiau în pace şi bună-înţelegere. Datorită colonialismului local - ce-i drept, pe cale de dispariţie - majoritatea tinerilor egipteni creşteau poligloţi, cunoscând la fel de bine engleza (şi adesea franceza) ca şi araba nativă.

E fascinant de ştiut că din când în când, pe parcursul filmului său, Iskandariyyah lîh / Alexandria... de ce? (1979), Chahine povesteşte despre copilăria şi adolescenţa petrecute în Alexandria, despre părinţii şi sora sa, despre fratele mai mare care a murit (imaginaţia infantilă spunându-i că aparent din vina lui), despre fascinaţia sa pentru musicalurile americane. E momentul final al celui de-al Doilea Război Mondial, e criză şi foamete în toată lumea şi totuşi tânărul Youssef se duce la cinema şi visează să danseze ca Gene Kelly.

Cu preţul unor sarcrificii semnificative, părinţii decid să îl trimită la un colegiu britanic prestigios, unde Youssef devine pasionat de dans şi de teatru şi îşi distrează colegii şi profesorii cu monologuri din Hamlet. Ulterior, tânărul Youssef face tot posibilul să plece la o universitate prestigioasă din Pasadena, unde studiază actoria, promiţându-şi că se va întoarce să joace în filme egiptene.

Odată întors, începe să se dedice regiei de film, şi în scurt timp, al doilea film din cariera sa, finalizat la 24 de ani, Ibn al-Nîl / Fiul Nilului (1951) e selectat în Competiţia Oficială de la Cannes. De-a lungul următoarelor 3 decade, Chahine reuşeşte să lanseze circa un film pe an, majoritatea coproducţii franceze, printre care şi probabil cel mai frumos film al carierei sale, Bâb al-Hadîd / Gara din Cairo, 1958). Chahine experimentează foarte mult cu genurile cinematografice, regizând musicaluri, comedii, filme istorice, autoportrete, drame neorealiste, thrillere şi chiar şi câteva documentare. Printre accidentele fericite din viaţa lui se numără şi descoperirea lui Omar Shariff într-o cafenea din Cairo, pe care îl distribuie într-un rol de fermier revoltat împotriva sistemului feudal (încă prezent în 1954 în Egiptul rural) într-un film care se cheamă Sirâ fii-l-hwâdî / Cerul iadului.
 

Gamîlah / Jamila, algerianca din 1958 (o ecranizare după romanul avocatului Djamilei Bouhired, Jacques Vergès, scris concomitent cu eforturile ei pentru eliberarea Algeriei de sub ocupaţie franceză), este primul film care atinge subiecte politice controversate. Următorul este un documentar despre construcţia barajului Aswan, Aal-Nâs wa-l-Nîl / Oamenii şi Nilul (1972), filmarea căruia a fost amânată timp de 4 ani de către guvern şi sponsorii săi sovietici, pentru că Chahine a refuzat să elogieze măreţia proiectului, concentrându-se mai degrabă pe impactul negativ asupra vieţilor locuitorilor din jur. Al-Ikhtiyâr / Alegerea (1971) este un krimi care documentează schisma naţională care se produsese în Egipt cu puţin timp înaintea binecunoscutului conflict cu israelienii din peninsula Sinai.
 
Al-Ousfour / Sperietoarea de ciori (1974), un alt film absolut superb, vine în completarea lui Al-Ikhtiyâr / Alegerea, arătând cu degetul corupţia grosolană din sistemul politic (profund pro-sovietic) al vremii. Filmul a fost interzis o lungă perioadă, la fel cum a fost şi prima parte a seriei sale autobiografice, Alexandria... de ce?, în care Chahine şi-a propus să ilustreze două tipuri de poveşti romantice complet tabu pentru lumea islamică: cea dintre un soldat britanic şi un tânăr paşa local şi relaţia dintre un musulman comunist şi o evreică.
 
Lista filmelor controversate se întrerupe pentru câţiva ani, (decizie luată ca urmare a unei operaţii pe cord deschis, în întâmpinarea unor ani sabatici pe care Chahine simţea că şi-i datorează), însă în 1994 regizorul decide din nou să sfideze cenzura religioasă din Egipt. În Al-Moughâguir / Emigrantul, Omar Shariff joacă rolul unui profet musulman cu idei liberale, ceva absolut interzis in fundamentalismul islamic, în urma căruia Chahine e acuzat de idolatrie. Ca răspuns la această acuză, regizorul decide să îndulcească mânia publicului cu musicalul istoric Al-Massir / Destin (1997), care spune povestea filozofului medieval Averroes, un om care, la fel ca Chahine, a crezut în şi a luptat pentru libertatea ideilor bune.
 
Cel din urmă film al său, Heya fawda / Haos din 2007 - co-regizat de Khaled Youssef - este o critică pertinentă adusă sistemului politic dictatorial din Egipt, anticipând foametea iminentă şi chiar şi revoluţia de la începutul anului acesta. În timpul finalizării acestui film, Chahine a început să aibă probleme cu sănătatea, care au dus ulterior la un atac cerebral fatal în vara lui 2008. Ediţia din 2009 a Festivalului Internaţional de Film din Cairo i-a fost dedicată, iar printre omagiile primite de-a lungul vieţii se mai numără şi premiul Cannes pentru întreaga carieră.

"Toate proiectele mele sunt riscante şi lupt ca un nebun", spunea Chahine într-un interviu din 1997 pentru The International Herald Tribune. "Îmi petrec 80% din timp urmărind evenimente politice şi 20% făcând film. Câştigurile din filme sunt şi ele politice, fiecare ban pe care-l fac se duce înapoi în cinema, nu pot să-mi permit să mă opresc." Într-un alt interviu pentru un ziar german, Chahine a declarat: "nu poţi să fii un artist dacă nu cunoşti contextul politic, social şi economic, chiar la nivel internaţional. Şi trebuie să cunoşti toate problemele poporului egiptean, dacă vrei să faci film în Egipt. Sau eşti la curent cu modernul, sau habar n-ai ce faci. Din păcate, nu văd cum ar putea egiptenii să fie mai liberi în viitor, nici în cel apropiat, nici în cel îndepărtat." Din păcate această predicţie s-a dovedit a fi extrem de pertinentă, precum ştim cu toţii.

Cele trei filme pe care am ales să le comentez formează, după părerea mea, un triunghi în care se încadrează toate cele 3 teme care l-au interesat în mod special pe Chahine de-a lungul carierei sale: natura duală şi imprevizibilă a personalităţii umane, revolta unor oameni integri împotriva sistemelor politice (evident, oprimante şi corupte) şi, nu în ultimul rând, investigarea propriului său trecut.
 
Bâb Al-Hadîd, 1953
 
Gara din Cairo, (cu varianta de traducere Poarta din oţel) este o poveste simplă - o crimă pasională în rândurile celor săraci şi indezirabili - despre cum principiile moralităţii se schimbă total când un om nu-şi poate asigura împlinirea celor mai elementare dorinţe, pe de-o parte fiziologice, pe de alta legate de supravieţuire. Filmul începe ca o comedie lejeră, însă recunoaştem imediat clişee luate direct din Neorealismul italian, în paralel cu cadre hollywoodiene specifice filmului noir, care ne avertizează din când în când că s-ar putea să urmeze ceva îngrozitor. Gara din Cairo din anii '50 e un loc murdar, plin de oameni care trăiesc nişte vieţi dezolante chiar în mijlocul ei - în trenuri, pe platforme, în depozitele de marfă. Călătorii din gară apar sporadic, într-o tranziţie rapidă prin problemele de zi cu zi pe care trebuie să le confrunte marginalizaţii societăţii: comercianţii de ziare, vânzătoarele ilegale de băuturi răcoritoare şi hamalii obosiţi, toţi muncind împreună şi din greu pentru strictul necesar vieţii umane.

Filmul se petrece pe parcursul unei zile foarte lungi şi fierbinţi de vară, iar fanii logicii vor observa probabil că de multe ori apar secvenţe care se suprapun haotic şi complet anti-cronologic; acesta este unul dintre acele lucruri specifice lui Chahine, fracturarea timpului în bucăţele subiective, care nu se leagă în context, dar se unesc perfect în şirul imaginar trecut-viitor-prezent - cam ca într-un vis. Probabil acest lucru se întâmplă şi pentru că una dintre temele preferate ale regizorului (în general vorbind) este natura duală a realităţii: cum ceva care pare cumva, e de fapt altceva. În filmul acesta un ceva complet inofensiv se poate transforma brusc într-o tragedie, ceea ce se şi întâmplă în mod repetitiv, dar aproape că nici nu ne dăm seama. Acest pattern se aplică atât la poveştile, cât şi la personajele lui Chahine, iar cel mai ilustrativ exemplu este chiar Qinawi, personajul jucat de el în Bâb el-hadîd. Qinawi e un băiat fără trecut şi viitor, şchiop şi introvertit, care ajunge accidental în acest muşuroi poluat de oameni cu vise mici - gara centrală din Cairo.

Respins de societate, vag psihotic şi dând dovadă de un libido extraordinar, Qinawi se refugiază într-o iubire închipuită. Aleasa lui este o vânzătoare de sucuri la găleată, isteaţă, voluptuoasă şi pusă tot timpul pe flirt, care, în joacă, îl face pe Qinawi să creadă că ce simte el ar fi reciproc. Bineînţeles că nu e, şi adevărata intenţie din spatele filmului se evidenţiază încetul cu încetul, într-un ritm demn de Hitchcock - dar nu aş vrea să vă spun ce se întâmplă, pentru că n-ar mai fi la fel de captivant.

Chahine este uimitor în rolul de paria cu căciula găurită, cu ticurile lui nervoase, cu membrele care i se schimonosesc de plăcere / durere, cu ochii lui mari şi sclipitori şi goi. Deşi am vrea să simpatizăm cu personajul lui (de fapt, cu oricare dintre ele), nu ni se permite niciodată. Contrastele personalităţilor lor sunt atât de puternice, încât într-o clipă o adorăm pe încântătoarea Hanuma (Hind Rostom), ca s-o acuzăm pe urmă de egoism şi îngâmfare. Chahine se joacă foarte ingenios cu percepţia spectatorului şi, evident, nu-şi spune niciodată părerea despre ce crede el cu adevărat despre situaţie, (însă noi ne dăm seama cât de mult îşi iubeşte, de fapt, acest narator detaşat personajele.) Nu ne punem nicio clipă probleme de moralitate - nu, din contră, ne lăsăm duşi fără voia noastră într-o lume care funcţionează după un alt set de reguli; e o lume cruntă şi violentă, dar absolut încântătoare.


Spuneam mai devreme că Chahine este eclectic - filmul acesta este definiţia eclectismului său. Deşi adesea arată ca un thriller made in Hollywood (treceri rapide de la prim-planuri la planuri americane, ritmul ascendent, rock'n'roll-ul omniprezent, cadrele specifice filmului noir), în acelaşi timp seamană izbitor cu un film neorealist italian, dar care are loc undeva într-un microscosmos dintr-o capitală africană. Cele două stiluri funcţionează perfect împreună, îndulcind şi înăsprind concomitent sentimentul de nedreptate socială, de sărăcie generală şi de disperare. Pe lângă linia principală a scenariului regăsim câteva poveşti secundare, fără vreo legătură reală cu subiectul, un alt trademark al lui Chahine: un adulter naiv, o familie fundamentalistă, nişte feministe musulmane în costum, toate subiecte tabu în Egiptul postcolonial.

Însă nimic nu este mai tabu pentru un islamic decât sexul. Încărcătura erotică funcţionează în acord perfect cu suspansul scenariului, şi este la fel de binevenită ca o înghiţitură dintr-o sticlă de Coca-Cola din mâinile Hanumei; filmul acesta e plin de senzualitate şi chiar de câteva secvenţe erotice, lucruri complet interzise într-o mentalitate atât de conservatoare precum cea islamică. Bâb Al- Hadîd a trebuit să aştepte aproape 20 de ani ca să poată fi proiectat în Egipt.

Deşi avea doar 26 de ani când l-a regizat, Gara din Cairo e probabil cel mai frumos şi mai emoţionant dintre filmele lui Chahine şi este atât de universal valabil şi de uşor de înţeles încât nu-mi pot imagina pe nimeni căruia să nu-i placă mai puţin de foarte mult.
 
Alexandria... de ce?, 1979
 
Deşi nu par, punctele de suspensie sunt extrem de bine plasate după Alexandria, (şi nu după acel de ce), pentru că de ce-ul tânărului Yehia nu este unul disperat, ci unul mirat, interogativ, rostit cu dezamăgire. Ba e chiar şi-un suspin acolo. De fapt, titlul filmului se justifică pe parcursul său, când îl auzim chiar pe Yehia, tânărul Youssef din amintirile lui Chahine, întrebându-se de ce a avut ghinionul de a se naşte în Alexandria. Sfârşitul filmului şi schimbarea în atitudini a avatarului lui Chahine ne lasă să credem că întrebarea dispare cu totul, la fel ca şi fascinaţia lui pentru America sau Marea Britanie, înlocuite brusc de cel mai intens devotament faţă de un loc iubit.

Filmul acesta este extrem de greu de văzut, în principiu pentru că nu are niciun fel de logică aparentă - chiar arată ca un caleidoscop -, şi nu exagerez deloc. Intercalarea materialului real filmat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (invazia lui Rommel şi contraatacul lui Churchill) cu recreerea scenelor din timpul conflictului pe scena colegiului lui Yehia e doar unul dintre exemple. Regizorul amestecă, încercând să comprime câţiva ani din propria tinereţe, bucăţele decontextualizate de trecut, adesea de-a dreptul suprarealiste, amintiri reinterpretate care i-au marcat viitorul într-un fel sau altul.

Filmul n-ar fi fost atât de haotic dacă Chahine s-ar fi limitat la o simplă autobiografie, însă nici n-ar fi fost la fel de splendid. Regizorul a ales sa ilustreze şi alte câteva poveşti din timpul războiului, toate legate de probleme sociale şi morale, toate explodând pasional sub presiunea fricii de moarte. Pe lângă povestea lui Yehia, mai avem şi dragostea dintre un musulman comunist (care, opus colonialismului, îl preferă pe Hitler pentru Egipt) şi o evreică aristocrată care e nevoită să părăsească Alexandria cu familia ei. Idila unchiului lui Yehia, un paşa (fermecător şi singuratic) cu Tommy, un soldat britanic (blond şi carismatic) este cel de-al doilea fir narativ paralel cu povestea autobiografică; ultimul este chiar războiul şi felul în care reacţionează Alexandria, ca entitate de sine-stătătoare, la ororile lui.

Chiar dacă firele narative secundare sunt realiste, imaginaţia lui Chahine transformă întregul film într-o degringoladă felliniană plină de muzică şi dans, monologuri teatrale şi circ, Bollywood şi Hollywood în acelaşi cadru; Yehia trăieşte egoist pentru cinema şi ideea de libertate, în ele îşi găseşte scopul şi îşi caută scăparea. Creativitatea lui de la 18 ani acoperă complet teroarea războiului, şi noi rămânem cu o imagine adolescentină, colorată şi plină de optimism despre ceva cumplit şi îngrozitor.

O altă caracteristică a povestitorului Chahine este nevoia lui de a arăta tot timpul adevărata natură a lucrurilor, de a-şi exprima sincer poziţia în legătură cu un subiect controversat şi de a-şi păstra personajele la fel de oneste în acţiunile lor. Toate personajele lui Chahine, inclusiv el însuşi, (prin corpul tânărului actor Mohsen Mohieddin) sunt nişte inocenţi, integri şi corecţi, care luptă sincer pentru varianta lor de adevăr. De exemplu, tatăl lui Yehia, un avocat care a refuzat să ia cazuri (pe care ştia că le-ar fi pierdut) doar pentru bani, este acum sărac şi nu ştie cum să îşi întreţină familia, însă nu cedează nicio clipă tentaţiei înşelăciunii. La fel este şi tânărul paşa, de altfel primul personaj homosexual din orice film arăbesc: patriotismul lui este doar o scuză pentru nevoia sfâşietoare de afecţiune, şi din acest motiv răpeşte / cumpără pe bani serioşi soldaţi din armata invadatorilor englezi. Patriotismul lui îi permite să se prefacă în ochii celorlalţi, dar îl şi ajută să fie fericit pentru un timp foarte scurt.

Ca o paranteză, e clar că modul în care relaţionează un cuplu heterosexual în orice film al lui Chahine este mult mai puţin pasional şi real, comparativ cu instanţele în care avem de-a face cu o pereche de bărbaţi. În celelate două filme despre Alexandria, Haddouta MisriyyaO poveste egipteană (1982) şi Iskandariyya, kaman wa kaman / Alexandria, din nou şi întotdeauna (1989), Chahine revine obsesiv la cuplul homosexual şi la imposibilitatea existenţei lui,  (deja pe fondul unor experienţe personale), şi de fiecare dată tandreţea dintre cei doi amanţi este copleşitoare şi extrem de autentică.

Ca o paranteză la paranteză, pe de altă parte şi femeile lui Chahine sunt tot timpul nişte creaturi senzuale, puternice, înţelepte şi pline de pasiune, mai ales la vârsta a doua. În acest film, mama lui Yehia este una dintre aceste femei, dispusă să-şi sacrifice cele mai de preţ posesiuni ca fiul ei să aibă o şansă la ceva mai bun. Însă ea păleşte sub personajul Bahiyei din Vrabia şi al fiicei ei, Fatma. Acest cuplu feminin este magic, iar Bahiya este chiar sufletul Egiptului: muză şi adăpost, protector şi protestatar împotriva nedreptăţii. Niciuna dintre aceste femei nu trădează, nu părăseşte, nu cedează sub presiune. Dar, cine ştie, poate aşa sunt majoritatea egiptencelor.

Dar să revenim la Alexandria... de ce?; adunând toate elementele disparate din el şi încercând să-i dau un sens, am constatat că, de fapt, filmul acesta are o claritiate umitoare ca naraţiune, dar doar privit de la distanţă. Este un film despre sacrificiu şi despre cum totul se leagă, simbolic, în retrospectivă. Sacrificiul familiei pentru visele lui Yehia, sacrificarea Egiptului ca loc de bătălie între două superputeri, ba chiar şi cadavrul tânărului soldat britanic de pe plaja curată a Alexandriei reprezintă instanţe diferite de renunţare şi tranziţie.

Visul lui Yehia e să plece la Pasadena Playhouse, în State. După o serie de mici reuşite şi mari dezamăgiri, tânărul reuşeşte să urce pe vaporul care-l va duce spre visul lui. Filmul se termină cu o Statuie a Libertăţii care îi face cu ochiul, moment în care ne dăm seama că visul lui e mult mai simplu: să se întoarcă în Egipt la oamenii pe care îi iubeşte şi să facă filme despre ei.
 
Al-Massir / Destinul  (1997)
 
Aici avem de-a face cu încă una dintre marile pasiuni ale lui Chahine, şi anume dedicarea sa completă faţă de membrii mai puţin privilegiaţi ai poporului egiptean. Ca să înţelegem exact mesajul din spatele acestui film plin de muzică, dans, conflict istoric şi multiculturalism, ne trebuie un pic de istorie recentă egipteană. Imediat după sfârşitul perioadei coloniale, Statele Unite au decis să intervină în viaţa politică din întreaga lume arabă, căutând bineînţeles noi resurse de petrol şi provocând câteva războaie ca să obţină acest petrol pe căi cât mai neortodoxe - o invazie abilă şi manipulativă, care a dus la măsuri extreme luate de statul egiptean şi nu numai, şi anume reimplementarea Shariei, legea neinterpretabilă a Quranului. Pe scurt, fundamentalism islamic.

Destinul, deşi plasat în Andaluzia secolului 15, se referă la acelaşi tip de situaţie: o societate libertariană, dezvoltată intelectual şi plină de oameni dispuşi să gândească pentru binele celorlalţi se transformă brusc într-una guvernată de intrigi şi de legi inventate de interlopi musulmani şi prozeliţii lor. Şi care, bineînţeles, decade. Averroes, personajul principal, bazat chiar pe polimatul medieval Ibn Rushd, este un om care consideră că Allah i-a insuflat inteligenţă omului tocmai ca el să se întrebe încontinuu care e adevărul şi să cerceteze ce înseamnă legile Quranului pentru el, ca individ. Complicat, dar Chahine a transpus acest gând (şi multe altele legate de acelaşi subiect, unul foarte complex, de altfel) într-o formă ludică şi lejeră, fără să piardă însă  - nici măcar pentru o clipă - ideea principală. Personajele lui cântă şi mor, se îndrăgostesc şi se îndoctrinează, dansează şi conspiră. Dar ceea ce contează, până la urmă, e că binele învinge chiar şi în realitate, şi avem dovezi istorice care atestă acest lucru. (Mă refer aici la manuscrisele lui Aristotel şi la interpretările lui Averroes pe baza lor, cărţi fundamentale în evoluţia societăţilor europene).

Acest film vine ca o încheiere magnifică la o carieră atât de plină de controverse şi aventuri şi, sincer, nu cred ca m-aş putea gândi la un sfârşit mai bun pentru acest articol decât la ultimul citat din Destinul, chiar cuvintele lui Averroes: "Ideile au aripi şi nimeni nu poate să le împiedice să zboare." Şi dacă ar fi să mă gândesc la un ultim apelativ pentru acest regizor, ca să completez lista de mai sus, aş spune că Chahine a fost un revoluţionar care, în loc să lupte cu violenţă şi disperare, şi-a petrecut mai tot timpul în culise, de unde e mult mai uşor să ai idei bune.




 Toate articolele despre Portret Youssef Chahine


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Irina Bakö


Alte articole

 Cairo... de ce? - Portret Youssef Chahine, Magda Mihăilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer