Cairo... de ce? - Portret Youssef Chahine

Parafrazez un titlu al lui Youssef Chahine, Alexandria... de ce?, nu fără o anume stânjeneală. Ba chiar cu un vag sentiment de ruşine. Nu pentru că l-am chemat în ajutor. Pentru uitarea noastră, pentru alergătura noastră când semeaţă, când amuzată printre filmele lumii, nu cumva să scăpăm prilejul de a înfige fanioane pe harta contemporaneităţii, în timp ce clasicii, câţi mai sunt, pleacă dintre noi, fără să le aruncăm o privire. Şi când te gândeşti că cinematograful este o artă a memoriei! Poate, în teorie.

Festivalul Internaţional de la Cairo, ajuns la cea de a 32-a ediţie, l-a omagiat pe cel mai important cineast egiptean, plecat în ultima duminică a lui iulie 2008. Ambasada Franţei (ţară în care cineastul s-a simţit mereu la el acasă) a deschis porţile somptuoasei sale grădini, a instalat un ecran uriaş pentru proiecţia unuia dintre filmele de vârf ale lui Chahine, Gara Centrală, lăsându-ne, apoi, să-l evocăm într-o tihnă veselă, aşa cum i-ar fi plăcut artistului.

Solar, surâzător, neobosit, încruntat doar dacă era constrâns. Astfel şi-l aduc aminte cei care l-au întâlnit. Serge Toubiana, director general al Cinematecii Franceze, fostul redactor-şef al revistei Les Cahiers du Cinéma l-a cunoscut bine, în 1984 a fost chiar pe platourile filmului Adio, Bonaparte, împreună cu Serge Daney (cei cu ochiul ager îl pot descoperi pe acesta din urmă printre figuranţi). Invitat de onoare, Toubiana l-a evocat emoţionant pe cel căruia prietenii îi spuneau Jo: "Ştiam că ceasurile îi sunt numărate. Trăiam, bineînţeles, tristeţea. Dar ceea ce domina, instantaneu, era amintirea unui om radios, vesel, seducător. Rând pe rând abil şi copilăros. Un formidabil povestitor, în stare şi de mari mânii. Furiile sale erau, însă, teatrale, îndrăznesc să spun regizate. Asta făcea parte din farmecul său, din felul său de a fi. Chahine se revolta mereu împotriva prostiei şi intoleranţei şi cred că şi asta îi sporea pofta de a face filme. Dragostea sa pentru cinema a fost întotdeauna dublă: susţinută, pe de o parte, de mânia şi revolta împotriva intoleranţei, cenzurii şi a corupţiei, pe de altă parte de dorinţa de a spune poveşti, de ne uimi, de a re-încânta lumea."

Poate, într-un fel, am fi preferat ca festivalul să proiecteze trilogia ce poartă în titlu numele oraşului în care s-a născut (acum 83 de ani), Alexandria... de ce? (1990), Alexandria din nou şi totdeauna (1989), Alexandria - New York (2004). Un impuls strict cinefil, egoist cinefil, Chahine fiind cineastul unei cetăţi iubite, legat de aceasta precum Fellini de Roma. Opţiunile organizatorilor au fost, recunosc, mai judicioase, cele patru filme selecţionate oferind o mai largă perspectivă asupra unui creator cu o operă ce se întinde peste o jumătate de secol, numărând peste 30 de lung metraje, performanţă puţin obişnuită în cinematograful arab. Dacă Gara Centrală (1958) vine de departe, din neorealism (microcosmosul cu care se identifică un astfel de spaţiu ne este cunoscut şi din Stazione Termini al lui De Sica) celelalte trei - Emigrantul (1994, cu Omar Sharif), Destinul (1997) şi Haos (2007) opere ale ultimelor decenii, certifică vigoarea, inventivitatea, ambiţia reînnoirii şi nu mai puţin, perpetuarea unei tradiţii a cinematografului egiptean din anii '40-'50. Dansul, muzica (unul dintre idoli: Fred Astaire), părăsite la un moment dat, revin în Destinul, poate şi pentru a ne aminti cât de mult a ştiut să se îndepărteze de o temă, un model, un drum, pentru a încerca altele, rămânând mereu el însuşi: îndrăzneţ, sincer, netemându-se să sfideze interdicţiile, să nu-şi ascundă pulsiunile, inclusiv cele homosexuale.