Războiul a început într-un pârâu roşu - Ultima zi a tinereţii

După dramatizarea romanului lui Pavel Sanaev pentru spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă de la Teatrul Bulandra, Yuri Kordonsky, invitat prima oară să monteze la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, propune tot o dramatizare, de data asta după romanul scriitorului polonez Tadeusz Konwicki, Ultima zi a tinereţii. Povestea pe care el o aduce în scenă este o variantă contemporană şi plină de poezie a mitului iubirii, pe ideea Romeo şi Julieta... care însă nu reuşesc să moară şi să oprească timpul în loc. Iar timpul se răzbună şi începe cel de-al Doilea Război Mondial.

Plin de poezie este întregul spectacol de la Sibiu, iar scenografia lui Dragoş Buhagiar este elementul cheie al întregii montări, spaţiul topind în el toată energia spiritului slav şi funcţionând ca o metaforă pentru tinereţea pierdută. Întreaga scenă este construită ca un peisaj straniu, o pădure din stâlpi înalţi şi albi, ca nişte fantome de copaci, fără rădăcini în pământ, iar prin mijloc, un pârâu, cu pietre pe fundul apei, despărţind două maluri. În spate, întotdeauna ascuns după perdele, este spaţiul fetei, locuinţa misterioasă unde Alina este păzită de tatăl ei.

Întâlnirea dintre Vitek şi Alina se întâmplă pe malul râului, el de-o parte şi ea de cealaltă. Iar povestea şi toate spaţiile şi întâmplările se vor muta în mijlocul apei.

Dincolo de timp

Interesant este exerciţiul pe care îl face Marian Râlea, în spectacolul de la Sibiu, interpretând rolul Necunoscutului. Bărbatul care se întoarce din viitor, după ce va fi trecut prin anii războiului şi ai bombardamentelor, după ce va fi cunoscut plăcerile şi amăgirile vieţii, după ce-şi va fi înmormântat mama departe de locul unde ea ar fi vrut, se întoarce bolnav, din altă lume, la ultimele zile ale tinereţii. Interesant, pentru că tot într-un joc cu timpul - dar în direcţia inversă - este prins şi în celălalt spectacol al lui Kordonsky, Îngropaţi-mă pe după plintă, unde interpretează rolul unui băieţel.

 

În Ultima zi a tinereţii, Kordonsky operează în permanenţă cu două planuri - două maluri - pe care le face să se întâlnească în mijlocul pârâului care străbate scena şi care e martor şi înghite pe rând zile, întâmplări, poveşti, trăiri, amintiri şi vieţi.

 

Trecutul şi viitorul - Vitek şi Necunoscutul - se întâlnesc într-un fals prezent căruia niciunul dintre ei nu-i aparţine. Întreaga poveste e trăită de mult şi în acelaşi timp se trăieşte pe scenă, din nou, cu aceeaşi intensitate, e vie şi e moartă, la fel cum Necunoscutul s-a înecat de mult şi se îneacă iarăşi la final în apele aceluiaşi pârâu la care se întoarce după ani şi ani.

Clepsidra se răsuceşte şi o lume întreagă, lumea anului 1939 - cifre scrise cu ruj roşu de Cecilia pe panoul alb din spate -, începe să trăiască. Vitek şi mama lui, apoi, Alina, prima lui iubire. Pe urmă Cecilia (Ofelia Popii) şi Olimpia (Serenela Mureşan), cele două surori trecute de prima tinereţe, pline de tristeţi cehoviene, visând la sinucidere şi la marea iubire, deopotrivă, care-şi îneacă amarul în nopţi de desfrâu şi prafuri pentru somn. Apoi pădurea noaptea, pontonul cu primul sărut şi prima îmbrăţişare, copacul de unde a privit-o întâia oară pe Alina dezbrăcându-se în spatele perdelei, ploaia, catedrala, întâlnirile secrete, moneda aducătoare de noroc şi ghinion pierdută în pârâu pentru totdeauna, cântecul cucului care le prevestea 77 de ani de viaţă împreună şi, în cele din urmă, otrava înghiţită în prima şi ultima lor dimineaţă împreună. Toate reînvie fantomatic şi se petrec în mijlocul apei.

 

Când se năruie o lume

Nu întâmplător, cele două lumi nu comunică niciodată cu adevărat, iar întâlnirile dintre Vitek şi Necunoscut rămân ca două monologuri solitare ce nu reuşesc să se transforme în dialog.

 

În rolul tânărului Vitek, Alexandru Malaicu îşi construieşte personajul într-o zonă în care inocenţa şi tulburările adolescenţei încep să se întâlnească, prevestind o existenţă plină de nelinişti. Iar Veronica Arizancu, în rolul Alinei, o misiune destul de complicată, într-o partitură cu rezonanţe de Julieta, în care patetismul ar putea-o fura uşor, păstrează măsura şi se joacă inteligent cu stările. Surprinde tocmai momentele acelea greu de surprins când copilăria începe să se transforme în feminitate.

 

În final, imaginea care topeşte toate lumile construite până atunci, de o poezie tulburătoare, este ploaia care se colorează în roşu, prevestind, printre sunete de alarmă aeriană, începutul războiului. Stropi mari de apă roşie cad fără oprire şi râul devine roşu, hainele Necunoscutului înecat în apă se îmbibă în roşu, pădurea albă devine roşie şi peste toate răsună sirenele...