Ultima zi a tinereţii spune povestea de dragoste dintre doi tineri de nouăsprezece ani, Vitek şi Alina, plasată în pragul izbucnirii celui De-al Doilea Război Mondial, un prilej al meditaţiei asupra morţii şi veşniciei, spectacolul fiind o pendulare între aceste trei motive, echilibrate armonios cu ajutorul dedublării protagonistului. Pan Vitek, tânărul efervescent cu aspiraţii la o carieră prolifică de medic (interpretat de Alexandru Malaicu), întâlneşte un domn ciudat, un domn care nu i se prezintă, dar care pare să îl cunoască foarte bine, pe el şi pe familia lui, cei doi dovedindu-se a fi aceeaşi persoană, la o vârstă diferită. Acestă tehnică a personajului îmbătrânit, păşind în decorul trecutului său, este folosită şi în Îngropaţi-mă pe după plintă (adaptare făcută tot de regizorul însuşi după romanul lui Pavel Sanaev), doar că acolo revenirea la acelaşi personaj, în varianta lui tânără, se face prin intermediul aceluiaşi actor - Marian Râlea (care îl interpretează acum pe Pan Vitek matur). În Ultima zi a tinereţii, cei doi Vitek sunt doi actori diferiţi, întruchipând două ipostaze diferite, cu gânduri şi cu atitudini la fel de diferite.
Războiul pluteşte în aer, se manifestă ca o creştere a presiunii atmosferice ce apasă conştiinţa tuturor personajelor, creând frică şi anxietate, trecute cu vederea de tineri, dar ameninţătoare pentru cei mai în vârstă. Fiecare strigăt de prospeţime al tinerilor, fiecare întâlnire energică a lor, în care subiectul războiului este amintit cu nonşalanţă şi apoi adumbrit, este urmată ca un ecou de meditaţiile unui pan Vitek matur. Marian Râlea reuşeşte să transmită emoţie spectatorilor în acele monoloage disparate, de o aparentă simplitate, dar vădind o profunzime a firii umane care dă de gândit - despre cai, despre păcat, despre urâţenie, despre boală şi despre suferinţă - subiecte simple, conotate de circumstanţe. Intercalarea acestor momente - cele dintre pan Vitek, tânăr şi fata de care se îndrăgosteşte, Alina, cele dintre Cecilia, Olimpia (două femei uşoare) şi acoliţii lor mai tineri, Engel şi Greta, intrând mereu în scenă cu un suflu de petrecere, integrându-l şi pe protagonist, şi cele ale lui Vitek, adultul - creează un anumit ritm intern al spectacolului. Chit că derularea lor devine la un moment dat previzibilă, ele prezintă trei unghiuri diferite de a privi viaţa unor polonezi în anul blestemat 1939, perspective indispensabile atmosferei spectacolului.
Cei doi tineri, Vitek şi Alina, sunt pilonii unei frumoase poveşti de dragoste, marcate de imposibilitatea de a fi împreună (tatăl Alinei, un veritabil militar de război, se opune legăturii dintre ei) şi de o sexualitatea care pulsează în firile tinerilor, dar care nu duce spre vulgar, ci se împleteşte cu sentimentele lor profunde. Contextul istoric împinge la o încrâncenare a eului şi ia din tinereţea protagoniştilor, împingându-i în final spre tentativa sinuciderii.
Spectacolul lui Kordonsky este unul complex, în care se vorbeşte despre lucruri grave, la adăpostul unui ton tineresc care nu lasă melodrama să se instaleze. Apa râului care străbate scena şerpuit înnebuneşte personajele, făcându-i pe toţi să se zbată ca-ntr-un acvariu prea mic al sorţii şi omorându-l în final pe Vitek cel bătrân. Aceeaşi apă este martora unor ritualuri îndeplinite cu sfinţenie de către personaje, rugăciuni, invocări, obiceiuri care vădesc un element primordial al vieţii. Scenografia este impresionantă, la fel ca muzica ce o completează subtil (realizată de Vasile Şirli). Un spectacol frumos care întregeşte lista de montări valoroase a regizorului rus.