Cea mai recentă producţie al lui Béla Tarr se pare că va fi şi filmul care îi va încheia cariera, deoarece cineastul maghiar se teme că de aici înainte nu ar face decât să se repete. Într-adevăr, după cele două ore şi jumătate de scufundare într-o lume monocromă, cu totul lipsită de speranţă, e greu de conceput că cineva ar mai putea face vreodată film, că mai este ceva de spus. A torinói ló este considerat a fi miezul operei sale cinematografice, o şlefuire până la esenţe a cinemaului, proces pe care Béla Tarr îl duce poate prea departe, ultimele scene ale filmului aducând nefericit de mult cu o piesă de teatru filmată.
Filmul are ca sursă de inspiraţie întâmplarea care a marcat începutul demenţei filosofului german Nietzsche: în 1889, la Torino, acesta asistă la biciuirea unui cal pe care îl protejează cu trupul său de furia stăpânului, îşi pierde cunoştinţa şi apoi înnebuneşte, petrecându-şi ultimii 10 ani de viaţă în tăcere. "Nu ştim ce s-a întâmplat cu calul", ne spune naratorul din prologul filmului, iar Béla Tarr pare să reconstituie din imaginaţie viaţa animalului şi a stăpânului lui. A torinói ló se raportează prea puţin la istoria personală a lui Nietzsche, în schimb este îmbibat de ideea unui Dumnezeu mort, absent.
Acţiunea se petrece într-un loc izolat, la momentul povestirii răscolit de un vânt puternic, care nu încetează niciun moment. Pe parcursul a şase capitole, corespunzătoare a şase zile consecutive, se relatează povestea lui Ohlsdolfer, a fiicei sale şi a calului lor. În fiecare zi, fata se trezeşte, îl ajută pe tatăl său să se îmbrace (el are o mână de care nu se poate folosi), aduce apă de la fântâna de lângă casă, fierbe doi cartofi pe care îi mănâncă amândoi la prânz, apoi îşi petrec restul zilei în mare parte uitându-se pe fereastră. Când vine seara se culcă, iar dimineaţa o iau de la capăt.
Camera, neliniştită şi iscoditoare în secvenţa de început a întoarcerii acasă a lui Ohlsdolfer, intră în ritmul casnic al celor doi şi le urmăreşte cu răbdare activităţile zilnice, în cadre extrem de lungi, caracteristice lui Béla Tarr. Lentoarea camerei, împreună cu muzica gravă, obsedantă a lui Mihály Víg transformă repetitivitatea existenţei lor într-un fel de ritual. Micile evenimente ce rup din loc în loc această monotonie vin să anunţe o catastrofă a cărei natură sau cauză ne rămân ascunse, dar care ne tulbură: calul refuză să mai tragă căruţa, iar apoi renunţă să mai mănânce sau să mai bea apă, un beţiv vine să cumpere palincă şi vorbeşte în dodii despre decăderea din drepturi a fiinţei umane, fântâna seacă într-o singură noapte, după ce bătrânul şi fiica sa sunt vizitaţi de un grup de ţigani.
Rămaşi fără apă, cei doi îşi fac bagajele, iau calul şi pleacă, dar după câteva momente în care dispar în spatele dealului de lângă casă, se întorc la fel cum au plecat. De aici, speranţa se stinge cu totul şi se naşte ideea terifiantă, sugerată în prealabil de repetiţia înnebunitoare a muzicii şi a sunetelor vântului, că ei nu au unde să se ducă pentru că nu mai există nimic altceva în afară de ceea ce vedem pe ecran. Lumea exterioară a dispărut, iar cei doi sunt claustraţi undeva în afara timpului. Bătrânul descarcă bagajele, iar camera se apropie încet de figura impasibilă şi, în acelaşi timp, plină de groază a fetei, care priveşte în gol pe fereastră. Atenţia pe care cineastul o acordă chipurilor vine parcă să spargă impenetrabilitatea cu care îşi înzestrează personajele. Cu toate că le privim poate minute în şir, expresiile feţelor nu trădează nimic, umanismul lor explodează prin comparaţie cu lumea exterioară, crudă şi indiferentă în faţa suferinţei.
După încercarea nereuşită de evadare, filmul devine previzibil şi demonstrativ. Următoarea noapte şi-o petrec în întuneric, deoarece încercările lor de a aprinde lampa sunt zadarnice. Problema nu este întâmplarea în sine, ci faptul că personajele, până acum tăcute şi maiestuoase, verbalizează tot ceea ce se întâmplă pe ecran ("S-a stins!", "Acum s-a stins şi cărbunele."), creând un efect teatral supărător. Imaginea se mai deschide încă o dată pentru a-l arăta pe Ohlsdolfer muşcând dintr-un cartof nefiert şi îndemnând-o pe fiica sa să continue să lupte: "Trebuie să mâncăm.", subminând astfel forţa superioară a imaginii, care conduce atât de frumos filmul până aproape de final.