februarie 2012
Când voi fi mare, aş vrea să fiu ca Ton Koopman. Excelent, relaxat, împăcat şi conştient că viaţa poate fi, într-o oarecare măsură, aşa cum ţi-o doreşti. Pentru asta, poate, ar trebui să mă nasc în liniştita Olandă, să am în spate o cultură solidă a detaliului care face întregul, să simt în urmă că vin din acelaşi spaţiu de identitate care i-a dat pe Rembrandt, Vermeer şi Ruisdael, să nu mă îndoiesc nicio clipă că pot performa, dacă asta este ce vreau cu adevărat. Să îl iubesc pe Bach aproape ca pe un membru al familiei. Să mă apropii de muzică şi cu mirarea unui descoperitor, dar şi cu ştiinţa unui erudit. Să respect partitura, despuiată de artificii stilistice ulterioare. S-o cânt aşa cum a dorit-o Mozart. Sau Haydn. Sau Buxtehude. Sau Couperin. Sau Bach. Să colecţionez cu minuţie de bibliotecar renascentist manuscrise şi note din secolele XVII şi XVIII, iar dincolo de geamul meu, ploaia liniştită olandeză să hrănească florile din ghivece. Să am un festival de muzică barocă, o casă în Dordogne, alta din 1500 la Verona, să mă bucur de soarele şi cafeaua Italiei, de trufele Franţei, de vinurile bune ale lumii şi de prietenia lui Jordi Savall. Să cânt la nesfârşit Suita nr. 3 pentru orchestră de Bach, evident. Să ştiu să cânt la orgă, la clavecin, la fortepiano sau la pian şi, dacă nu, să ştiu să ascult muzica atunci când mi se oferă, cu mintea curăţată de sedimentele trecutului. Să am gravuri şi să le cumpăr atunci când le văd, pe loc, pentru că răspund instantaneu unei nevoi de frumos organice. Să am doctori buni şi moderni, cu care să pot vorbi, nu în sentinţe, ci în fraze. Să fiu un răsfăţat la Pleyel, Musikverein şi Concertgebouw. Să ador zborul cu avionul. Să fiu un rătăcit în contemporaneitate care s-a pus de acord cu timpul istoric şi a ajuns să şi-l trăiască după ritmurile sale. Să am propria casă de discuri. Să predau la Haga şi Leyden şi să hoinăresc prin Amsterdamul ferestrelor luminate seara, când e rece, când canalele se înnegresc, când bicicletele tac, iar librăria medievală Hieronymus Bosch îşi închide poarta. Copiii să spună despre mine că sunt un tată bun, nu neapărat pentru că semăn cu un Moş Crăciun slim cut sau pentru că zâmbesc în timp ce dirijez cu gesturi mari, poate amuzante, uneori, ci pentru că i-am învăţat că viaţa poate arăta şi aşa. I-am învăţat Bach şi cu mine.

TVR Cultural, miercuri, 15 februarie 2012, ora 17:15 & duminică 19 februarie 2012, ora 16:15 - partea I
TVR Cultural, miercuri 22 februarie 2012, ora 17:15 & duminică 26 februarie 2012, ora 16:15 - partea a II-a

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus