Impresii şi expresii la One World Romania, 2012

Mi-a plăcut festivitatea de deschidere a festivalului de film documentar One World Romania şi am perceput-o personal ca fiind foarte inspirată, dar nu datorită proiecţiei filmului The Furios Force of Rhymes, care nu m-a ţinut pe scaun până la final din cauza realizării, ci datorită concertului Shamanelism. Nu, nu mă pasionează manelele si nici hip-hopul. Dar nu puteam să fiu indiferentă la bucuria sinceră cu care cântau membrii formaţiei, deţinuţii din Penitenciarul Rahova şi din Penitenciarul pentru Minori şi Tineri Craiova, şi mai ales nu puteam să nu fac nişte conexiuni mentale în contextul în care concertul deschidea un festival de film... documentar. Trăim într-o lume care nu e tocmai roz, trăim într-o lume neliniştită, crudă, plină de contradicţii, trăim experienţe dureroase, care lasă urme adânci şi ne transformă. Aceasta este lumea din jurul nostru şi trebuie să o cunoaştem aşa cum este, fără cosmetizări inutile. Filmele ediţiei a 5-a s-au preanunţat ca fiind aşadar filme-brici.

O surpriză foarte plăcută pentru mine a fost filmul-brici Our School (regie Mona Nicoară, Miruna Coca-Cozma), ce trece printr-o paletă de atmosfere ce pot fi redate prin adjective total diferite: jucăuş, fragil, delicat, absurd, instabil, temător, dureros, luptător. Îţi vine să plângi şi să râzi în acelaşi timp, să fii revoltat şi totodată înduioşat. Filmul îţi captează atenţia de la primul cadru, iar protagoniştii sunt incredibili. Replici de-ale copiilor romi precum "Mie mi-a plăcut între oameni, nu între ţigani, aici sunt doar ţigani, nu sunt şi copii" , spuse printre zâmbete, dezvăluie complexele pe care le dezvoltă copiii romi de la vârste fragede. Secvenţele se succed prin opoziţie, ceea ce induce un ritm şi o plăcere deosebită de a descoperi surprizele la tot pasul. Dacă la începutul filmului, copiii noştri romi se joacă şi vor la şcoală ca să "nu fie leneşi, ci să se mai joace cu românii", după ce trec prin umilinţe pe care nu le conştientizează doar datorită faptului că sunt copii - sunt duşi într-o clasă separată (însuşi directorul şcolii trasând în mod clar că "trebuie ceva special pentru copii romi"), sunt certaţi în permanenţă (învăţătoarea crede că face o muncă extraordinară pentru că îi tolerează "ceilalţi profesori mă compătimesc"), sunt transferaţi într-o şcoală pentru "copiii cu probleme", unde primesc o anumită atenţie, dar li se ştirbeşte demnitatea inuman, ajung ca în final să te lovească prin comentariul frust: "eu vreau să învăţ, ca să pot să îmi iau carnet, ca să pot avea o maşină, să fiu şofer".

Un alt film-brici a fost cel care a încheiat festivalul - The Real Social Network (regie Ludovica Fales, Srdjan Keca şi Isis Thompson - un film pe care nu l-aş numi "energizant" cum l-au numit organizatorii, ci un film "zguduitor", ce te ţine cu sufletul la gură, de la început până la final, şi care te şi emoţionează. Un film foarte bine filmat şi foarte bine montat, pe tema unei noi generaţii de protest. Presărat pe ici-colo, umorul pune în lumină mai bine dramatismul situaţiei. Montajul este realizat de Adelina Bichis, o tânără despre care cu siguranţă se vor mai auzi multe lucruri bune pe viitor.

Personal, două zile din cadrul festivalului le-am dedicat workshopului Docs that travel, în cadrul căruia i-am revăzut pe Stefano Tealdi (producător, Italia) şi Leena Pasanen (ex-commissioning editor, Finlanda) şi am avut plăcerea să-l cunosc pe Stefan Paruch, monteur şi colaborator al Şcolii Wajda din Polonia, un profesionist de înalt rang. Două zile, de dimineaţă până seara, într-un ritm nebun, am discutat proiecte de film documentar, rough cuts, structuri, trailere, pitch-uri. Ochiul critic al lui Stefan Paruch, precum şi modestia sa, s-au dezvăluit până la ultima sa remarcă "Am sentimentul că eu aici nu am fost un trainer, ci un coleg".