O poveste despre vină - We Need to Talk About Kevin la Festivalul Internaţional de film Bucureşti, 2012

Când eram mică şi am văzut Sleepers, am plâns aproape toată noaptea şi, când am aţipit spre dimineaţă, am reinventat întreg scenariul filmului în somn. Cred că dacă aş fi văzut la aceeaşi vârstă We Need to Talk About Kevin, aş fi reacţionat exact la fel. Pentru că, la fel ca Sleepers, se simte ca un pumn în stomac, ca o palmă aplicată cu cruzime peste pielea uşor umedă, ca 10 minute petrecute într-un coşciug închis. Ieşi de la film cu senzaţia că l-ai simţit. La fel de mult fizic ca şi psihic. Şi e făcut atât de bine încât nu prea ai cum să te aperi de starea incomodă pe care ţi-o va induce minute bune după ce se termină.

We Need to Talk About Kevin e o poveste despre vină, despre comunicare şi despre cele mai chinuitoare feţe ale maternităţii. Imaginea care domină filmul lui Lynne Ramsay este aceea a chipului palid, temător şi mereu în alertă al Tildei Swanton, care joacă rolul unei mame pur şi simplu torturate de înstrăinarea şi războiul purtat zilnic cu fiul său, Kevin, copilul care îi devorează întreaga existenţă.

Construcţia narativă aruncă pe geam suspansul. Încă din primele scene e clar că ceva grav urmează să se întâmple şi devine imediat la fel de clar că responsabil va fi Kevin. Nu ne mai întrebăm "ce", ci "de ce", dar răspunsurile pe care le primim la această întrebare sunt destul de împrăştiate. Cartea pe care este bazat filmul este scrisă sub forma unei serii de scrisori pe care Eva le trimite soţului său, reflectând asupra acţiunilor fiului lor sociopat. În schimb, pelicula o surprinde pe Eva în patru perioade distincte din viaţa ei, două alături de Kevin, două fără Kevin. Înainte de Kevin, Eva călătorea în întreaga lume şi scria despre aventurile sale. Apoi, odată cu naşterea lui Kevin, începe şi războiul psihologic dintre cei doi. Scena în care Eva parchează căruciorul cu nou-născutul fix lângă un şantier gălăgios pentru ca zgomotele scoase de burghiu să acopere plânsul copilului şi, poate, chiar pentru a îl pedepsi pe Kevin, este cel puţin înspăimântătoare. Nici Kevin nu se lasă, însă, mai prejos şi face tot posibilul pentru a îşi chinui mama. Cel mai tensionat cadru temporal este reprezentat de ziua în care Kevin decide să comită atrocitatea care îl va transforma în cap de ştiri. Şi, în sfârşit, avem viaţa Evei de după tragedie, felul în care încearcă să facă faţă oprobiului public mestecându-şi (la propriu, într-una din scene) vina.

Ramsay trece foarte des de la un cadru temporal la altul şi povestea ar putea să apară întortocheată, dar este ordonată ingenios cu ajutorul unei gramatici vizuale foarte expresive. Rime vizuale ingenioase fac publicul să conecteze uşor relaţia dintre crima comisă de Kevin şi faptele ce au precedat-o. Unele nu sunt deloc subtile. De exemplu, sandwich-urile cu gem curgând şi vopseaua de culoare roşie amintesc în mod evident de sânge, de fapt toată cromatica e obsesiv de roşie şi semnificaţia e destul de clară. În schimb, alte simboluri sunt ceva mai dificil de decodat. Există un paralelism între scena în care Kevin îşi muşcă şi scuipă unghiile şi cea în care Eva scuipă cojile de ouă dintr-o omletă, amândoi aranjându-le cu grijă, ordonat. Numai că acest paralelism nu este explicat, doar deschide noi seturi de întrebări.

S-a născut Kevin malefic sau mama sa l-a transformat în acest monstru? Sunt acţiunile sale impulsive, iraţionale sau pot fi explicate, au o cauzalitate? E Kevin cauza sau efectul? Întrebările sunt tratate relativ superficial şi devin apăsătoare. Până şi personajul lui Kevin e golit de nuanţe. Pare să se nască rău şi să devină malefic pe măsură ce creşte, concentrându-şi întregul potenţial de ură asupra mamei sale. Toate celelalte victime sunt doar pioni în crudul joc de şah pe care îl joacă pentru a o răni pe ea. Filmul este incredibil de puternic, dar rămâne unidimensional: imaginează o lume nemiloasă, fără aer, umplută cu durere de nealinat şi o serie de evenimente tragice. E mai puţin o dramă despre natura umană şi mai mult o fabulă întunecată despre cum un copil aparent rău din naştere creşte pentru a distruge o familie, iar asta îl face cel puţin greu de tolerat. Groaza insuportabilă aproape că distruge arta.