Un pic prea stilizat?! - We Need to Talk about Kevin

Cel mai des invocat reproş, dintre cele aduse acestui film încă de la premiera canneză, este (o să râdeţi) nu că-i deranjant, nu că-i crâncen, nu că-i disperat, ci că-i prea... stilizat. Adicătelea, dacă filmez o tragedie şi urmările ei triste, trebuie musai o imagine urâtă, pe măsura grozăveniilor descrise!? Iar dacă montez savant, folosesc unghiuri căutate şi mă joc de-a flash-back/forward, se cheamă că trivializez tărăşenia!?

Trageţi singuri concluzia, dar nu poate fi decât una... Regizoarea britanică Lynne Ramsay ajunge la al treilea film şi se întoarce cumva pe teritoriul splendidului debut Ratcatcher. Kevin cel din titlu este eroul (!?) unei cărţulii semnate de Lionel Shriver şi devenite bestseller - Ramsay a decis s-o adapteze mai degrabă din perspectiva mamei, cu rezultate năucitoare.

Când aţi mai văzut un personaj (feminin, no less!) care să-şi deteste / adore / dispreţuiască / înţeleagă / accepte copilul (nu neapărat în această ordine), pendulând filmic între un trecut decent şi un prezent aberant, dat fiind că numitul copil şi-a executat cu sânge rece colegii de şcoală? Tilda Swinton interpretează un rol greu încadrabil în acest film dureros şi fascinant (să-i zicem Elephant - part deux), încărcat de secvenţe formidabile.

Iată una, la întâmplare - mama, copilul şi căruciorul, pe stradă; copilul urlă, mama îşi astupă urechile; urletele se înteţesc, privirea mamei se abrutizează; cei doi ajung lângă un grup de muncitori, zgomotul picamărelor acoperă urletele infernale; mama se opreşte în mijlocul muncitorilor şi zâmbeşte, privind spre nicăieri... Vorba unui cronicar, la Cannes - "we definitely need to talk about We Need to Talk about Kevin".