În Am Ziel (La ţintă), Thomas Bernhard se abate o clipă de la preocuparea sa de bază: beştelirea austriecilor şi, în general, a speciei umane. Se abate e un fel de-a spune. Pentru că, dacă nu-şi bombăne pe faţă semenii, o face implicit, descriindu-i în cele mai negre culori: proşti, egolatri, neîndurători, frivoli, complet lipsiţi de dragoste, de înţelegere; iar bunătatea, cînd e, se ascunde în sufletul chinuit al vreunui înapoiat mintal.
Valeria Seciu joacă aici rolul unei foste mari actriţe care trăieşte exclusiv din amintirea gloriei trecute, a vieţii înlesnite alături de un soţ bogat pe care nu l-a iubit - cum nu şi-a iubit nici copiii. A unei vieţi de care, o ştie bine, şi-a cam bătut joc. Monologhează întruna, fiicei nu i se adresează, de fapt, decît ca să-i ceară ceva, să o mîne la treabă. Fiica e uşor retardată, pare să aibă mintea şi sufletul rămase într-o adolescenţă foarte timpurie - nimic patologic însă. Florina Gleznea alternează bine momentele de rătăcire cu cele de prezenţă, reacţiile normale cu entuziasmele stupide, momentele de supunere totală cu cele în care încearcă să-i ţină piept mamei. Pentru că ăsta e subiectul piesei: manipularea, relaţia de putere dintre mamă şi fiică, plasa fină pe care o ţese mama pentru a-i anihila fiicei şi cea mai palidă urmă de voinţă, pentru a o umili - plasă în care cade, accidental, şi un tînăr regizor (Cristian Popa) venit să petreacă un weekend în casa de la ţară a marii actriţe.
Textul, crud, disecă mărunt şi exhibă toată această urîţenie. Valeria Seciu, una dintre tot mai rarele actriţe care mai ştiu ce înseamnă un text - iar acesta, tradus de Victor Scoradeţ, sună excelent în română - şi cum să-l înţeleagă, pune la bătaie întreg arsenalul ei de tonuri, intonaţii, inflexiuni - gestica e, la ea, minimă - cu care poate exprima orice. E o demonstraţie uimitoare de actorie pe un text care îi vine mănuşă. Valeria Seciu e dominatoare, şăgalnică, perversă, calculată, cuceritoare. Personajul ei zdrobeşte tot ce întîlneşte, din pură plăcere, ca să arate că (încă) poate. Fiica nu-i rezistă, şi nici tînărul regizor, pe care fata îl doreşte, evident, şi care se lasă, în schimb, sedus de mamă. Seducţie, parcă, în bătaie de joc, consumată nu cu un act sexual, ci cu o masturbare a băiatului meduzat de către actriţa indiferentă. Şi viaţa merge înainte. La fel.
Textul, crud, disecă mărunt şi exhibă toată această urîţenie. Valeria Seciu, una dintre tot mai rarele actriţe care mai ştiu ce înseamnă un text - iar acesta, tradus de Victor Scoradeţ, sună excelent în română - şi cum să-l înţeleagă, pune la bătaie întreg arsenalul ei de tonuri, intonaţii, inflexiuni - gestica e, la ea, minimă - cu care poate exprima orice. E o demonstraţie uimitoare de actorie pe un text care îi vine mănuşă. Valeria Seciu e dominatoare, şăgalnică, perversă, calculată, cuceritoare. Personajul ei zdrobeşte tot ce întîlneşte, din pură plăcere, ca să arate că (încă) poate. Fiica nu-i rezistă, şi nici tînărul regizor, pe care fata îl doreşte, evident, şi care se lasă, în schimb, sedus de mamă. Seducţie, parcă, în bătaie de joc, consumată nu cu un act sexual, ci cu o masturbare a băiatului meduzat de către actriţa indiferentă. Şi viaţa merge înainte. La fel.
Din păcate, dacă personajele sînt strivite de personalitatea şi de voinţa mamei, nici partenerii de scenă nu reuşesc întotdeauna să-i facă faţă Valeriei Seciu, dezechilibrul fiind, deocamdată, cam mare (cei doi actori tineri sînt vizibil mai dezinhibaţi în prologul pe care îl joacă împreună decît în scenele în care îi dau replica Valeriei Seciu; poate că se vor mai roda). Iar regia lui Theo Herghelegiu - partea ei vizibilă, cel puţin - mai mult dăunează. Nu era nevoie de dublul mamei, tînăra nudă care însoţeşte mut unele monologuri ale actriţei: vocea Valeriei Seciu spune mult mai mult decît poate arăta Mihaela Popa, oricît de proaspăt şi de frumos i-ar fi trupul. Apariţiile acestea sînt redundante şi obositoare prin repetiţie. Nici organizarea spaţiului de joc (un culoar central, cu cîte două calupuri de gradene de o parte şi de alta) nu mi s-a părut fericită: spectatorii din extremităţi au mai multe unghiuri moarte şi, dacă nu se ridică în picioare, unii se mulţumesc doar cu auzul - ceea ce nu-i, de altfel, puţin la acest spectacol. În fine, titlul pus (de regizoare?) pare ales ca să fie în acord cu sala Teatrului Foarte Mic, unde, de obicei, se joacă "spectacole pentru tineri", dar nu are nimic de-a face cu Bernhard. Pe Valeria Seciu, însă, regia n-a putut s-o strice. Mergeţi şi-o vedeţi.
Teatrul Foarte Mic
Satisfucktion de Thomas Bernhard
Traducere de Victor Scoradeţ
Regia: Theo Herghelegiu
Scenografia: Dan Titza
Coregrafia: Andreea Duţă
Cu: Valeria Seciu, Florina Gleznea, Cristian Popa, Mihaela Popa.