David's Boutique - Cu clişeul în vânt şi mentalul de pământ

Că Radu Afrim ştie să scoată comicul şi din piatră seacă nu mai e, de mult, un secret pentru nimeni. Iată-l acum remodelând comic şi şlagărele anilor '60-'70. După experienţa cu Reta (Margareta Pâslaru) care tronează peste fantasmele personajelor, "de la tinereţe pân' la bătrâneţe" şi jalonează mentalul pruncilor din Kinky ZoOne, pârtia e deschisă. Către David's Boutique de la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe, unde Radu Afrim semnează textul, regia şi concepţia muzicală.

Un spectacol în care se dansează mult şi retro (coregrafia Fatma Mohamed) pe şlagăre româneşti în pauzele de mers cu motocicleta cu ataş prin oraş (nu vă speriaţi, nu se întâmplă chiar pe scenă, spectatorii nu sunt expuşi la nimic grav!).

Dacă s-ar face un top al virtuozităţilor regizorale ale lui Radu Afrim, pe primul loc ar trebui să stea tratamentul convenţiilor scenice. Afrim le întreţese binişor ca apoi să le explodeze cu avânt. În David's Boutique tehnica aceasta e evidentă în primul rând în ceea ce priveşte spaţiul. Scena este tăiată pentru ca mijlocul său să fie ocupat de o veritabilă şi miniaturală cutie italiană (cea mai tradiţională dintre toate concepţiile asupra spaţiului). Asta în timp ce spectatorii stau pe scenă la 50 de cm de actori (ca în cea mai nouă tratare a spaţiului). Cel ce-i bruschează toate secretele storcându-le, paradoxal, de seve comice este scenograful Wegroszta Laszlo, bun cunoscător al unghiurilor, perspectivelor şi cromaticii încărcate de potenţial ilariant. Spaţiul său e unul cu lumini şi culori şic, populat de obiecte-giumbuşluc, tot soiul de "mezilicuri", care fură ochiul şi aţâţă curiozitatea.

Am început cu muzica, dansurile şi spaţiul tocmai pentru că ele se coagulează într-o imagine al cărei cel mai exact referent ar fi retardarea. Personajele din "boutique" trăiesc pe principiul încremenirii în... lipsa de proiect. Orice proiect viabil al existenţei. Este o omenire peste care dă revoluţia consumismului (cu lanţurile ei acaparatoare de McDonald's) fără ca etapele de la fiorul poetic din "Steluţa" lui Alecsandri până la şlagărele cu Margareta şi mitul masculinităţii din motocicleta cu ataş să se fi ars. Şi omenirea să fi parcurs uşurel-uşurel distanţa de la vizionări cu "Pe aripile vântulu" la vizionări de dvd-uri porno. Luate în rate.

Lumea lui Afrim orbecăie, ca de obicei, în afara substanţei necesare pentru a naşte fie şi un corpus de teze/doctrine/atitudini ale unui curent sau, măcar, generaţii. E o plutire dezordonată, asocială, cu ancore aruncate pe niciunde, un fel de Dora din Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, extinsă la tot ce suflă pe scenă. Personaje de benzi desenate dintr-o caricatură de proporţii uriaşe. Ca formele târfei care umple scena şi debordează în imaginarul "eroilor", a căror masculinitate frustă, ţanţoş virilă, excluzând orice brumă de inteligenţă e nuanţat exprimată de actorii Florin Vidamski şi Daniel Rizea. Iar interpretarea Clarei Flores Aguilera, autoritar-energică, voluptuos-grotescă este de-a dreptul suculentă.

Cum ştim deja de ceva timp, parodia lui Afrim înghite tot ambientul: de la poveştile de telenovelă cu (singurul) rol formativ pentru mentalul epocii, despre copii pierduţi şi regăsiţi, la clişeele deşirate ca acela al fraţilor care iubesc concurent aceeaşi femeie. Numai că aici diferendul se armonizează în împlinirea erotică a unui fabulos triunghi comic, oficializat - cum altfel? - în happy-end. Apoi de la un nebun coup de foudre între arăboaica teroristă internaţională şi buticarul înţepenit şi fără expresie (cu David Kozma excelând în arta grimasei şi a rigidităţii jucate) până la sănătoasele demitizări. Nu numai Dumitru Gorzo dezumflă un pic figura gogonată a lui Ştefan "cel mare şi sfânt", ci şi Afrim savurează prilejul de a ştanţa comic amprentele domnitorului de peste vremuri, "în vecii vecilor": "E plină Moldova de plozii lui Ştefan. Că şi ea a cunoscut pe unul din urmaşii urmaşilor lui Ştefan şi a profitat din plin. Ei, era şi ea mai tânără... că nici Ştefan nu e de ieri, ce să mai..."

În "săculeţul" comic al lui Radu Afrim intră cam toate tehnicile deriziunii. Inclusiv cele din cinema. Pe alocuri personajele sale sunt leit-poleit lumea din Pulp fiction sau din Reservoir Dogs. Actorii uzează de grimase îngroşate la maximum şi de "mirări hiperbolizate". Unora le iese rolul cu o naturaleţe de invidiat, ca în cazul lui Romulus Chiciuc, cu comicul său savuros şi deloc forţat. Mai rar un actor care să joace grotescul cu bonomie (dacă mi-e permis oximoronul). Povestea se ţese din clişee doborâte fără milă, ca acela al prieteniei între masculi hotărâţi şi taciturni, într-un limbaj cu uşoare irizaţii arhaice şi cu deformări lingvistice specifice idiolectului ales (ca al Fraţilor Pop când devin poliţişti) şi cu avalanşe de poante: "Fraţii Pop au ţinut cu dinţii de Apolonica nouă luni de zile după care le-a slăbit dantura. Apolonica tocmai născuse un băieţel de 4 kile jumate, care nu semăna deloc cu nici unul din taţii lui, respectiv fraţii Pop, aici de faţă". Cum se vede, nu lipseşte nici convenţia naratorului, nici măcar comicul de nume. Desigur, toate atinse de aburul facilului.

Aşadar panoplia lui Afrim e completă, iar concluzia e o comedioară ieftinioară, în care timpul trece uşor şi repejor, făcută de mâna unui maestru regizor.