Acum câteva săptămâni a fost programat la tv un film francez, o comedioară cu doi lunatici inadaptaţi, fiecare în parte cu un dezastru de viaţă. Şi am privit fermecată povestea, genul meu de film - bunătate, tandreţe, mult umor, din acela care să te facă să izbucneşti tare şi brusc în râs, chiar dacă situaţia e penibilă sau patetică, cu speranţă, cu a doua şansă, cu personaje care se îmbogăţesc afectiv, spiritual, la final. Şi da, cu happy-end, căci m-am săturat de celelalte end-uri.
Je préfère qu'on reste amis se numea dramedia cu Depardieu (o încântare de privit), în care însă conta foarte mult celălalt, Jean-Paul Rouve, cu candoarea sa din filmele vechi ale lui Pierre Richard. Pentru mine, clar, filmul pe care vreau să îl am, să îl fac, să îl dăruiesc prietenilor. Şi iată acum - ca să înţelegeţi lunga mărturisire -, la mică distanţă, încă un film semnat de aceiaşi regizori, tandemul Eric Toledano - Olivier Nagache. Iar povestea de faţă, mai vioaie, şi mai comică, mult mai surprinzătoare, dar la fel de umană şi de caldă, a plăcut atât de tare spectatorilor francezi, încât a doborât orice record de audienţă şi încasări. A învins net orice alt film străin sau blockbuster american. Şi, dacă mergeţi să îl vedeţi, veţi înţelege uşor de ce.
Filmul nu are timpi morţi, place de la început la sfârşit, aşa, rotund cum este construit. Cu o muzică splendidă, care-l vitalizează şi induce în spectator bucuria şi râsul. François Cluzet este forţat să joace aici un rol strict numai din mişcările capului şi feţei, iar mimica sa, mobilă, expresivă, este foarte plăcută. Însă, aşa cum la filmul din 2005 piesa de rezistenţă nu era actorul-vedetă, seniorul, şi aici avem întâlnire cu efervescentul Omar Sy. Actorul de culoare înalt, frumos, cu zâmbetul său care iluminează noaptea sălii de cinema, îşi aruncă repezitele replici ale personajului său obişnuit cu strada cu forţa şi ritmicitatea unui tun cu mingi de tenis. Te convinge când tace, când râde, când se miră şi, mi-nu-nat, când dansează. De foarte mult timp nu am mai simţit bucuria întâlnirii cu un bun actor tânăr, pe care să vreau chiar în timpul derulării acţiunii să îl mai văd neapărat jucând şi în altceva. Vreau să cred din tot sufletul că actorul plin de premii va mai avea parte de roluri bune, căci merită, are carismă, are talent.
Şi regizorii ştiu cum să ţină în balanţă povestea, oscilând cu graţie şi delicateţe printre glume şi părţile lirice, ca şi între mediile atât de diferite ale celor doi bărbaţi puşi în tandem.
Driss e fiul cel mai mare al unei familii compuse doar din mamă singură cu o droaie de copii. E şomer şi îşi mai pierde timpul cu băieţii, pe stradă, la câte un joint. E sărac, dar cu un decalog moral ferm, personaj solar, franc şi pozitiv. Întâmplarea face să meargă la un interviu pentru un job, într-un loc ce seamănă cu un palat. Nu se putea discrepanţă mai mare. De la cutiuţa de apartament la bloc la camere ca la Versailles. Şi tocmai aerul lui proaspăt îl atrage pe stăpânul domeniului care îl acceptă ca ajutor. Paralizat, într-un scaun cu rotile, la fel ca actorul Christopher Reeve, nu poate să-şi mişte decât capul. Şi povestea începe să se depene din ciocnirile lumilor celor doi. Învăţând unul de la altul, chiar dacă pornesc ca stăpân alb cu angajat de culoare, regizorii reuşesc să te convingă că prietenia poate să aibă loc şi să vezi doar oamenii. Nu ştiu dacă este rasist, nu mă interesează dacă este pentru minorităţi sau de propagandă, recunosc doar faptul că intrând blank, fără prejudecăţi în cocheta sală de la Elvira Popesco, am ieşit încărcată bine cu energia, emoţia, morala filmului.
Dacă aţi vizionat Le scaphandre et le papillon tot ce era acolo chin, furie, neputinţă, dramă, este aici sublimat în naturaleţe, umor, toleranţă, neacceptarea pasivă a vieţii. Muzica te şantajează deseori emoţional, dar este unul din marile plusuri ale filmului. Excelentă scena pe Michael Buble "Feeling Good"! Reacţiile normale ale celui care vede pentru prima dată luxul te fac să râzi deseori (scena de la Operă e o minune, aşa, văzută prin ochii lui Driss cel primitiv şi needucat, ca şi zborul cu parapanta). Însă insertul de la început care spune că priveşti povestea unor personaje reale, plus emoţionantele cadre de la final cu adevăraţii eroi care stau alături aştern o surdină peste partea comică, ca şi peste crize, peste exagerările filmice, peste nuanţele de printre rândurile poveştii.
Un film ca un basm modern, cu morală luminoasă despre vasele comunicante ale artei înalte şi cel al şcolii vieţii. Nu se pot înlocui, dar gustul se îmbogăţeşte. Razant, când şi când, Parisul, cu câte o străduţă, un bistro, cu aerul lui special.
Finalul, în maşină, este la fel de frumos şi te binedispune la fel de mult ca cel din Décalage horaire. Le place francezilor genul acesta de acceptare a vieţii. Şi, prin acest cadou al celor doi regizori, şi nouă.