În ce priveşte somnul sau, mai degrabă, adormirea prinţesei şi a întregii lumi ludice de basm, opţiunea autorului creează o oarecare confuzie. Rolul ursitoarei invidioase ce aruncă blestemul somnului de 100 de ani asupra prinţesei şi palatului, e atribuit drogurilor (de orice fel şi cât mai mult) sau motivelor ce au generat nevoia drogurilor. Dacă în basm prinţesa se înţeapă în fusul fermecat şi adoarme, în film, cel mai probabil, descoperă heroina. Curios e că aceleaşi droguri folosite pentru a autoinduce somnul sunt cele ce conferă culoare şi apetit unei lumi inactive. Nu avem de a face cu viziunea maniheistă specifică basmului, ci cu nuanţe de gri, incertitudine şi adevăr relativ.
Pentru a putea obţine pseudo-basmul, structura clasică a suferit modificări, rezultând un scenariu ciudat, surprinzător de deschis pentru o structură puternic reglementată. Din păcate, îndrăzneala impresionantă a scenariului-experiment îşi are corespondentul într-o abordare regizorală safe, fără hibe, dar justă, având în vedere rădăcina basmului. Aşadar, naratorul e omniscient şi se deplasează în funcţie de ritm, pe care Julia Leigh îl stăpâneşte foarte bine; nu există burţi sau iregularităţi; evoluţia în etape a protagonistului e rezolvată încă din stadiul scenariului, prin intermediul secvenţelor de durată scurtă, înlănţuite prin elipse.
Primul cadru deschide lumea de poveste cu Lucy (Emily Browning), o arătare minionă, neobişnuit de albă, departe de prinţesa lui Walt Disney, îngurcitând cu dezinvoltură ditamai furtunul medical, ajutată de ceea ce pare a fi un tânăr laborant într-o clincă. Nu se precizează natura procedurii, dar pare un experiment ştiinţific la care Lucy participă în calitate de voluntar. Cadrul funcţionează ca prima replică într-o piesă de teatru: divulgă tot, setează atmosfera, umorul, ambiguitatea spaţio-temporală necesară basmului, iar acţiunea plină de corporalitate dezvăluie intenţia autorului.
Lucy e studentă, part-time chelneriţă, part-time fată de la xerox, iar noaptea se îmbracă în negru (apar o mulţime de trimiteri formale la contrastul bine/rău, însă prezenţa lor nu incomodează, ba chiar le consider necesare) şi abordează direct băieţi şi fete în cluburi. Pare animată de motivaţii pecuniare, dar sunt destule indicii ce sugerează că profesionalismul se îmbină lejer cu plăcerea. Locuieşte cu un cuplu de tineri agasanţi care îi cer chiria argumentând că este casa unuia dintre ei, dar Lucy le-o retează, confirmându-şi pe cale verbală condiţia de antiprinţesă, afirmând că este casa părinţilor, iar naşterea nu reprezintă o virtute. Acţiunea devine interesantă odată cu un anunţ din ziar, la care Lucy răspunde, iar în spatele anunţului se află o doamnă între două vârste, care conduce o casă de toleranţă într-un mansion luxos, oferind servicii specifice unor domni bătrâni, bogaţi şi excentrici. Exigenţele sunt numeroase, iar Lucy e supusă testelor, în urma cărora trebuie să-şi dovedească puritatea şi integritatea fizică. Lucy e investită cu un pseudonim (Sarah - mireasă), dobândeşte skill-uri noi (sau sunt îmbunătăţite cele de chelneriţă) şi ajunge să interacţioneze cu domnii participanţi în cadrul unei cine cu valoare şi precizie de ritual. Secvenţa aduce aminte de Eyes Wide Shut, iar Julia Leigh nu dezamăgeşte, reuşind să comprime întreaga atmosferă stranie prin trei actori a căror prezenţă e uimitoare.
Consistenţa cinematografică a filmului rezidă în următoarea etapă, în care Lucy / Sarah e adormită, din nou, cu acceptul său şi oferită drept corp inert, învelit în cearşafuri fine. Corpul e menit să comunice direct glandelor ce secretă salivă, iar în plan afectiv mizanscena şi jocul actoricesc sunt ireproşabile, rezultând momente în care empatizezi şi deopotrivă judeci, dar a căror autenticitate nu poate fi contestată. Majoritatea personajelor se integrează în angrenajul arhetipurilor ce susţin basmul, însă cei trei clienţi depăşesc această ecuaţie, pentru că nu sunt zmei, ci oameni, suferinzi de singurul viciu constant pe care Leigh pare să-l reclame în micul univers construit pe legile relativităţii - îmbătrânirea şi prin urmare, moartea fizică, pentru că e palpabilă. Nemurirea sufletului nu poate fi investigată, deci frumuseţea poate fi apreciată riguros doar în concret, particule şi prezent.