Urmînd exemplul maestrului taiwanez Hou Hsiao-hsien din propriul său film (din 1998) despre un bordel fin de siècle, Hai shang hua / Flowers of Shanghai, Bonello îşi ţine personajele în casă aproape tot timpul, singurele ieşiri fiind una, la scăldat, exact la jumătatea filmului, şi una, pe străzile Parisului de azi, în epilog. Copiii femeii căreia îi aparţine afacerea (şi care e jucată de o regizoare de film) îşi fac lecţiile la aritmetică printre muncitoare şi clienţi (jucaţi tot de o serie de regizori ce funcţionează ca semnificanţi ai autoreflexivităţii critice: oare meseria lor nu presupune şi ea exerciţiul unei anumite puteri asupra altor corpuri umane?). O panteră neagră tolănită pe o canapea mai adaugă o tuşă de decadenţă tablourilor vivante din salonul de socializare. Designerul de sunet intimizează aceste tablouri printr-un mixaj învăluitor de murmure, clinchete şi frînturi de muzici mai de epocă ("Plaisir d'amour") sau nu (showstopper-ul e "Nights in White Satin", pe care fetele dansează, ele între ele, cu ocazia unui priveghi). Bonello recurge ocazional la split-screen pentru a crea tripticuri (cîte o odaliscă în fiecare volet) şi cvadripticuri (cîte o vinietă erotică în fiecare căsuţă).
Efectul puternic glamour-izant al acestui estetism e contracarat de documentarismul clinic al altor secvenţe (un interviu de angajare, un control ginecologic) şi de acumularea (mai ales în a doua jumătate a filmului) de instanţieri ale servituţii, precarităţii şi autoamăgirii în care trăiesc fetele. Astfel, cuţitul unui client îi crestează uneia dintre ele un rictus perpetuu, transformînd-o într-un avatar hugolian al Jokerului din Batman. (Bonello ne cruţă iniţial de acest spectacol, dar numai pentru a ne readuce înapoi la el în nişte flashback-uri, pentru ca la final să vină cu tot ce putea găsi mai senzaţionalist în materie de răzbunare: nu e de mirare că o parte a presei de la Cannes 2011, unde L'apollonide a rulat în competiţie, a etichetat filmul ca gunoi pretenţios - retro-porno erzaţ-belle-époque-ist cu înflorituri tabloido-poetice.) O altă fată se îmbolnăveşte de sifilis. O alta, care speră să fie cerută în căsătorie de unul dintre clienţi, devine tot mai dependentă de opiu pe măsură ce speranţele ei se ofilesc. O alta e umilită de descoperirea unui studiu "ştiinţific" (unul dintre acele admirabile find-uri arheologice ale lui Bonello), care conchide, pe linia lui Lombrozzo, că prostituatele au capul mai mic decît restul femeilor. O alta e pusă de un client să-i vorbească într-o limbă inventată care să sune a japoneză - momentul e aproape demn de Buñuel. Totuşi, de la un punct încolo, filmul devine didactic de insistent în afirmarea faptului că, dincolo de glamour-ul decadenţei, condiţia acestor femei e una de victime. (Pe de altă parte, reprezentarea solidarităţii dintre ele e admirabil de nedemonstrativă în cea mai mare parte a filmului.)
Dar tot glamour-ul decadenţei e cel care-l inspiră mai tare pe Bonello în pictorialele lui animate - de pildă, o orgie cu pitici, femei desfigurate şi moşi decrepiţi e filmată cu o voluptate ce nu poate fi pusă doar în cîrca personajelor fictive care o organizează. Atunci cînd epilogul ne transportă brusc din această "epocă de aur" (malgré tout) a prostituţiei în "prezentul decăzut" (căci filmat urît, pe video), unde fetele ne sînt arătate lucrînd fără un acoperiş deasupra capului şi fără solidaritatea de odinioară, nici ironia juxtapunerii, nici romantismul paseist care o subîntinde, nu se remarcă neapărat (pace Fulger) prin subtilitate.