Al cincilea lungmetraj al cineastului francez Bertrand Bonello (după Quelque chose d'organique, Le pornographe, Tiresia şi De la guerre) este un film lesne de subapreciat. Din start, faptul că ne prezintă un bordel (din Parisul de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea) şi pe locatarele sale nu îl face recomandabil publicului pudibond. Apoi, este posibil ca unii dintre spectatorii ce reuşesc să depăşească acest impediment să fie nemulţumiţi, dacă nu chiar iritaţi de ceea ce văd pe ecran timp de două ore: naraţiunea este discontinuă, o mînă de "fete" se succedă în prim-plan fără a ne fi fost prezentate în prealabil, motivaţiile lor sînt absconse, ipostazele şi jaloanele existenţei lor cotidiene ne sînt înfăţişate cu un realism aproape documentaristic, anumite activităţi şi replici devin redundante ş.a.m.d.
Însă Bertrand Bonello, care a scris singur scenariul (inspirîndu-se, printre altele, dintr-un volum nonficţional de Laure Adler, despre viaţa în bordelurile pariziene dintre 1830 şi 1930), nu a vizat o reconstituire fidelă a unei case de toleranţă dintr-o epocă de mult apusă, ci un film izbutit estetic, de o nostalgie difuză, despre un grup unit de femei, practicante ale "celei mai vechi meserii din lume" şi obligate să împartă acelaşi acoperiş (nu pot ieşi decît însoţite de matroană sau de un client), care înfruntă împreună pericolele lumii exterioare: bărbaţii şi bolile, chiriile şi datoriile.
Microuniversul din L'apollonide, casă a plăcerilor rafinate, gravitează în jurul a două personaje-cheie. Primul este Madeleine, poreclită iniţial "Evreica" şi devenită ulterior "Femeia Care Rîde" (după ce se transformă într-un fel de versiune feminină a Joker-ului interpretat de Heath Ledger în The Dark Knight). Filmul se deschide cu întîlnirea fatidică a lui Madeleine (superb jucată de actriţa neprofesionistă Alice Barnole) şi unul dintre clienţii săi obişnuiţi, apoi revine, după o dramaturgie atent elaborată, la această scenă crucială şi se încheie, tulburător, cu visul simbolic al femeii. Al doilea este patroana stabilimentului, interpretată de regizoarea Noémie Lvovsky (coincidenţă sau nu, în rolurile unora dintre clienţi au fost distribuiţi tot cineaşti, precum Xavier Beauvois, Louis-Do de Lencquesaing sau Jacques Nolot) şi cu care se identifica Betrand Bonello într-un interviu: "Se poate spune că personajul ei sînt eu, regizorul, care conduce bordelul, concepe decorurile, îi cere ajutor prefectului la fel cum eu solicit finanţare de la CNC...".
Camera de filmat a lui Josée Deshaies (directoarea de imagine a tuturor lungmetrajelor regizorului) observă lumea prostituatelor prin cadre fixe, picturale (realizatorii s-au inspirat din marii artişti plastici francezi, deopotrivă realişti şi impresionişti) şi, ocazional, travellinguri lente (menite să releve treptat detaliile grăitoare, dar şi să sporească tensiunea), cu un ecleraj conceput (împreună cu Marianne Lamour) astfel încît să scoată în evidenţă femeile - paradoxal, rareori goale, cel mai des în superbele costume create de Anaïs Romand -, cu gesturile şi expresiile lor specifice, atunci cînd îşi întreţin clienţii (dintre care unii frecventează L'apollonide doar pentru a conversa ori a admira frumosul) sau le îndeplinesc fanteziile (una joacă rolul unei păpuşi mecanice, alta - pe cel al unei gheişe). Scenografia lui Alain Guffroy şi muzica originală, compusă chiar de Betrand Bonello (care are şi studii în acest domeniu), creează o atmosferă de-a dreptul lynchiană, în contrast cu pretenţiile de autenticitate.
În plus, piesele muzicale preluate de autor datează în general din anii 1960 şi dinamitează convenţia filmului de epocă. Nu mă refer doar la anacronismul, deja cunoscut, al utilizării unor cîntece moderne în producţii cu subiecte istorice: atunci cînd prostituatele dansează în memoria unei colege răpuse de boală, iar soundtrack-ul ne propune celebrul hit Nights in White Satin, perspectiva subiectivă a femeii care pătrunde în salon ne face să realizăm că personajele, care ar trebui să trăiască în Parisul de la începutul secolului al XX-lea, chiar ascultă grupul britanic The Moody Blues, înfiinţat cu vreo 60 de ani mai tîrziu... Iar finalul, opunînd unui trecut idealizat un prezent în care amorul, văduvit de culoare şi farmec, a coborît definitiv în stradă, fisurează şi mai mult convenţia ficţională. Nu în ultimul rînd, nu am mai văzut nici un film în care regizorul să folosească atît de inteligent procedeul split screen, care aici îmbină mai multe fire narative sau evidenţiază spaţii paralele, dar comunicante, din geografia casei.
L'apollonide (Souvenirs de la maison close)
Producţie Franţa, 2011
Scenariul şi regia: Bertrand Bonello
Cu: Alice Barnole (Madeleine), Noémie Lvovsky (Marie-France), Hafsia Herzi (Samira), Céline Sallette (Clotilde), Jasmine Trinca (Julie), Adèle Haenel (Léa), Iliana Zabeth (Pauline)