Printre pasageri o reîncarnare a lui Rasputin, cu coadă de cal sură, bărbuţă şi un costum atemporal de mafiot. Avionul e mic, ca la cursele interne americane (mai trăisem experienţa la Madison, Wisconsin). Laptopul e rechiziţionat la cală, anunţul e făcut de o fată în roşu, cu o tocă mai ceva ca-n piesa pe care tocmai o terminasem de tradus: Boeing-Boeing, cu timbrul şi accentul Marinei Voica, în română, un fel de engleza şi... rusă. Are însă un zâmbet cald şi oferă un Ziar de gardă, cu o pagină de umor: Circ în tramvai. Din jurnal aflăm că în Ucraina s-a instalat, în semn de protest, o statuie cu Stalin care face pipi, că există un fel de interlop pe nume Mămăligă, care taie şi spânzură în transporturi, care oricum sunt ironizate pe puncte, pentru necivilizaţia lor, la ştirile TV inducându-se ideea că tot mai bine e cu trenul, ce-i drept un adevărat Orient Express... Bancul cel mai reuşit: un beţiv se opreşte în faţa unui felinar şi începe să bată în el. La scurt timp mai trece un beţiv, care îi spune: Insistă, insistă, că e lumina aprinsă!
Şi am ajuns la fix, cât pentru conferinţa de presa, pentru că nu se ştie de ce (schimb de tură?!), ne-au ţinut o veşnicie la control paşapoarte, unde le-am văzut şi pe cele albastre, din video-clipul de la Piatra Neamţ, de unde a început aventura mea de peste Prut.
Oraşul văzut de sus (alt titlu celebru) arată ca unul de munte, primitor, foarte verde şi numai bun de filmat sau fotografiat. Mă aştepta un Mercedes impunător, cu un fost student la UNATC, Marin, generaţie cu Corneliu Porumboiu şi Ana care studiază limbile străine. La cinema Odeon, lumea era deja adunată. Trecusem pe la Hotel Dacia, unde parterul e la etajul întâi, liftul apeşi pe buton şi pare blocat, dar aşa ia el comanda, iar uşa se încuie cu un sistem special de înţepenire a yalei.
Cu locurile de parcare e cam ca la Bucureşti, iar în stradă am dat deja de chipuri dragi: Cătălin Ştefănescu, Alexandru Solomon, Marian Voicu şi Cornel Mihalache. La întâlnirea cu ziariştii, într-o sală cu poze alb-negru din alte ediţii şi imagini în hol din producţiile de ficţiune de altădată, a fost un prim contact, inclusiv cu trofeul metalic al lui Valentin Vârtosu, un ecran gen steagul de după Revoluţie, pe care l-a umplut totuşi cu ceva!
Lângă mine Leontina, selecţioner şi regizor al unei foarte izbutite deschideri cu imagine pe pânză şi apoi pe viu, acompaniate de Concertino, vrăjitori ai acordeonului, cu o fată frumoasă Veronica (pe care n-o cheamă aşa după filmul doamnei Bostan, dar e preferatul ei) şi un băiat elegant, cu lavalieră şi batistă la piept, Eugen. Invitaţii s-au sincronizat perfect, şi am avut idee şi cum a început totul în 2000 şi un pic.
A urmat un documentar de la fratele One World România: The Real Social Network, făcut în Marea Britanie odată cu protestele contra măririi taxelor şcolare, poveste cu care spectatorii foarte numeroşi (nici pe scări nu mai erau locuri) s-au identificat (doar li se întâmplase şi lor nu demult şi twitterul le-a fost o armă eficientă).
Apoi o recepţie cu un tort maiestuos, cu 10 lumânări stinse de echipă şi o cameră de filmat din marţipan. De faţă şi cele 2 fetiţe ale cuplului creator Virgil şi Leontina: Ioana şi Elena, aceasta din urmă, fiind chiar de o vârstă cu ediţia jubiliară, prin urmare a avut privilegiul de invidiat să sară şotronul de pe scenă, cu gândul la zebra de circulaţie, pe care primăria a îngăduit-o dintr-un fel de peliculă devenită vintage de când cu digitalul.
Despre călătoria în trecut şi vizita la radioul local în episodul următor!
(Acest articol a fost transmis de pe o tabletă Vodafone Smart Tab 10, cu sprijinul Vodafone România)