Un text inteligent, un spectacol doar pe jumătate reuşit - Băiatul din ultima bancă

Un profesor le cere elevilor săi o compunere cu titlul "Cum mi-am petrecut weekendul". Printre grămezi de lucrări anoste (care pun în discuţie eficienţa sistemului de învăţământ şi blazarea generaţiei tinere), descoperă grăuntele de aur: o poveste cu iz de investigaţie despre după-amiaza petrecută de un elev acasă la un coleg. De aici încolo, lucrurile scapă de sub control, iar spionarea familiei colegului sub pretextul unei lucrări-foileton se transformă în şantaj.

Piesa lui Juan Mayorca, Băiatul din ultima bancă, montată la Teatrul Naţional Bucureşti de Theodor Cristian Popescu, porneşte de la jocul de-a literatura, dar temele explodează geometric: sterilitatea emoţională şi culturală a clasei de mijloc, limitele ficţiunii, hiperconceptualizarea până la stupiditate a artei contemporane. Textul construieşte un suspans care se instalează insinuos, aproape pervers.

E greu de spus la început de ce observarea atentă a unei familii din middle class de către un adolescent fascinat de literatură este un pericol, dar monstruozitatea demersului iese lent la suprafaţă. Tânărul scriitor îşi provoacă şi manipulează personajele reale pentru a construi ficţiunea dorită. Odată ce reţeta funcţionează, nu ezită să o aplice şi altora. Scriitorul-demiurg este, dincolo de metaforă, o realitate sumbră. Spectacolul oferă partituri actoriceşti provocatoare.

Din păcate, aici apar şi problemele. Familia studiată se reflectă în scriitura tânărului, astfel că personajele, schematice iniţial, ar trebui să capete "carne" pe măsură ce autorul îşi exersează condeiul, dar asta nu se întâmplă. Soţia profesorului, prima care intuieşte potenţialul distructiv al ficţiunii, este permanent plictisită şi decorativă. Ceva mai bine, profesorul (Mihai Călin) se încheagă fluent dintr-o mare pasiune pentru literatură. Gura de aer proaspăt vine odată cu tânărul actor Rareş Florin Stoica, în al cărui personaj inofensiv se dezvăluie treptat potenţialul unui monstru. În ciuda unui text inteligent, Băiatul... este un spectacol doar pe jumătate reuşit.