Un mare comic, dar un personaj mai mic - The Dictator

Mai întîi prin emisiunea TV Da Ali G. Show (Channel 4, UK, 2000; HBO, SUA, 2003-2004), iar apoi prin filmele Borat (2006) şi Brüno (2009), britanicul (de etnie evreiască) Sacha Baron Cohen s-a impus drept unul dintre cei mai consistent-provocatori (drept unul dintre cei mai stimulativi inclusiv din punct de vedere intelectual) artişti comici din mainstream-ul culturii anglo-saxone. În esenţă, Borat şi Brüno (ambele regizate de Larry Charles) documentează o serie de acte de performance art - o serie de momente în care SBC, în pielea unui personaj inventat, interacţionează cu cetăţeni (americani) nepuşi în temă. Pînă aici, nimic care să-l distingă de alţi umorişti de televiziune specializaţi în farse. Numai că marile lui personaje - Ali G. (rapper ignorant cu ambiţii de culturalizator al ghetourilor), Borat (reporter din Kazahstan) şi Brüno (desfrînat modist gay din Viena) - sînt concepute (cu o rigoare şi o virtuozitate extraordinare) ca întruchipări ale cîte unei forme radicale de alteritate - faţă de toate cele ce ţin de intelect (Ali G.), faţă de civilizaţia occidentală (Borat şi, parţial, Ali G.) sau faţă de hetero-monogamie (Brüno). A spune despre el că zgîndăre prejudecăţi e corect, dar insuficient, seriozitatea provocărilor lui rezidînd în faptul că ele nu se lasă uşor cooptate de pe poziţiile unui umanism liberal antibigot, anti-extremisme-de-orice-fel (poziţii de pe care e recenzat - adesea cu ţţ-ţţ-ţţ-uri dezaprobatoare - în publicaţii ca New York Times şi New Yorker), ci zgîndăresc inclusiv comodităţile unor atari poziţii. Uşor de expediat drept mojicii, întrebările naive ale lui Ali G. despre incest sau ingenuul gest al lui Borat de a-şi oferi excrementele, într-o punguţă, unei persoane care l-a invitat în casă şi la masă, zgîndăresc, într-un stil care ar putea fi caracterizat drept lumpen-buñuelian (deşi absolventul de Cambridge SBC nu e nici pe departe un lumpen), comoda habitudine mentală de a trata drept "naturale" lucruri ce ţin de cutuma culturală. Într-o conversaţie cu mine, Alex. Leo Şerban descria specialitatea lui SBC ca pe un fel de cascadorie antropologică.

Asta era la vremea lui Brüno. Pentru noul lor film, The Dictator, SBC şi regizorul Larry Charles au renunţat la tacticile lor de gherilă (care probabil că deveniseră tot mai greu de aplicat pe măsură ce gherilerul se transforma într-un superstar) şi s-au întors la cinema-ul convenţional din Ali G. Indahouse (2002), unde Ali G. interacţiona cu alte personaje fictive jucate de actori profesionişti. Poate şi ca o consecinţă a acestui pas înapoi, noul personaj titular - un dictator gaddafiano-saddamico-turkmenbashisto-kim-jong-il-esc (dintr-o ţară nord-africană) - este, din punct de vedere tehnic, o creaţie relativ subţire, neprevăzută de caricaturist cu la fel de multe (şi de precise) idiosincrazii verbale şi gestuale ca Borat sau Ali G. În pofida satrapismului său sanguinar, Aladeen (căci aşa-l cheamă) e, de asemenea, mai inofensiv - într-o manevră scenaristică îmblînzitoare, ni se dezvăluie că nici unul dintre supuşii daţi de el pe mîna gîdelui n-a fost executat pe bune. (O altă asemenea manevră: abţinerea de la orice glumă avînd legătură cu islamismul.) În esenţă un copil răsfăţat (un Richie Rich în stil oriental), el descoperă chiar şi dragostea pînă la sfîrşitul poveştii. Aceasta din urmă e, totuşi, destul de provocatoare, în măsura în care, urmărind eforturile lui de a-şi recăpăta puterea în urma unui puci (declanşat în timpul unui vizite la ONU), îi pune pe spectatori în poziţia de a ţine cu el (adică de a fi împotriva democraţiei), de a aprecia eficienţa metodelor teroristo-dictatoriale folosite de el în gestionarea unei băcănii new-york-eze şi, în general, de a ieşi un pic din alb-negrul cuminte rezervat contrastelor dintre democraţie şi dictatură. Dictatorul lui SBC îl omagiază explicit pe-al lui Chaplin (ca şi acesta, SBC joacă nu doar rolul dictatorului, ci şi pe-al unui om de rînd, care seamănă perfect cu el), dar dacă al lui Chaplin se încheia cu un discurs sentimental de-al sosiei, despre cum ar arăta o lume mai bună, al lui SBC se încheie cu un discurs afurisit de-al originalului (mai degrabă după modelul lui Chaplin din Monsieur Verdoux), despre cum ar arăta America dacă n-ar fi o democraţie, ci o dictatură: prizonierii de război ar putea fi torturaţi, poporul ar putea fi minţit în privinţa motivelor unui război etc. Una peste alta, însă, aventurile lui Aladeen la New York sînt mai degrabă căutat-farfelues decît riguros focalizate pe un obiectiv satiric: printre alte isprăvi, el se masturbează pentru prima dată în viaţa lui (într-o secvenţă de montaj ce conţine imagini cu vulturi, delfini şi - într-o splendidă tuşă combinînd profanarea cu de-unde-pînă-undele - copilul Forrest Gump lepădîndu-se de cîrje şi alergînd); merge la înmormîntarea unui afro-american (sau, cum spune el, "sub-saharian") ca să fure o barbă (cu cap cu tot) în locul celei de care a fost deposedat; şi se luptă cu reflexele lui de violator şi de anchetator-fiară ("Unde sînt bazele rebelilor?") în timp ce ajută o femeie să nască.