Ridley Scott şi-a încercat puterile în orice gen cinematografic şi a arătat că poate excela în toate. Din 1977 încoace, a pus borne antologice în genul istoric (The Duellists, 1492: Conquest of Paradise), SF (Alien, Blade Runner), fantasy (Legend), poliţist (Someone To Watch Over Me), feminist (Thelma şi Louise), peplum (Gladiator), de război (Black Hawk Down), comedie + romantic (Matchstick Men, A Good Year).
O rigoarea a decupajului regizoral, cultură generală solidă, plasticitate în cadru numai a lui, un fior tragic.
Şi iată-l acum pe Sir Ridley scrutându-şi limitele, punându-şi talentul la contribuţie şi întrecere cu 3D-ul. Prometheus, primul şi aşteptatul său film în asemenea manieră tehnică, taie respiraţia. Are toate datele unui SF deosebit şi mult peste.
Filmul Alien din 1979, mai rar difuzat la TV, de fapt, cel mai puţin cunoscut din toată seria, aducea un locotenent femeie care trebuia să supravieţuiască unor atacuri furibunde, brutale şi rapide, ale unei creaturi inteligente, reptiloide, cu cap lunguieţ. Filmul încă stă în picioare în genul său. Are încă tensiune, rezolvări in extremis care gâtuie spectatorul, scenografie pură şi clară, strâmtă, fără aer, un alien imaginat de H. R. Giger, cum nu se mai văzuse pe ecran. În acest film, Ripley (Sigourney Weaver) ajunge din vânat vânător, rezistând cu tenacitate atacurilor ciudatului nemessis. Opera a uimit, a plăcut, a avut succes de casă record. Aşa că, în 1986, James Cameron continuă seria. Cu o peliculă şi mai alertă ca acţiune, cu mai multe curse-urmăriri pe coridoare, dar şi mai multe apropieri între cele două rase.
David Fincher îi va dărui francizei, în 1992, propria viziune, sumbră, expresionistă, cu un final antologic. Cel mai cunoscut film din serie. Şi, în acelaşi deceniu, în 1997, Jean-Pierre Jeunet imaginează un amestec senzual şi straniu între Ripley şi monstrul cu muşcătură de acid.
Ridley Scott e atent la întreaga serie, dar în mod special la proiectul lui iniţial. Are şi aici fuga pe holuri, nava în formă de potcoavă, transformările, ouăle în formă de torpilă, atacul unui parazit, refuzul intrării pe navă, contaminarea şi carantina. Însă totul aici e monumental, gigantic, reinterpretat. Culoarele din peşteră sunt scanate de dispozitive moderne, foarte frumoasă găselniţă plastică, navele întrec în mărime şi complexitate tot ce s-a arătat până acum în SF, ouălele sunt aici mii, contaminarea mai violentă ca oricând.
Al 5-lea Alien, cum ar veni, aduce cu sine şi exteriorul. Cadre largi, aeriene, cu un peisaj islandez de mare, tulburătoare frumuseţe, ce contracarează efectul clastrofobic din acţiunea petrecută numai în interior. Al peşterii unde se avântă toţi în mod repetat ca să vadă sau să facă cercetări, al navei uluitoare. Şi, cum se întâmplă în genul acesta - un SF- catastrofă -, acţiunea se mişcă lent, cu multe detalii în mai bine de jumătate de film, pentru a pregăti mai bine violenţa şi atacurile compulsive din final.
3D-ul îşi face generos treaba, chiar din primele cadre. Imaginile, deseori însoţite de muzică amplă, simfonică, au o greutate şi o profunzime rar întâlnită. Regizorul ştie să ofere filmul ştiut şi aşteptat, dar şi să adauge ramificaţii ale acţiunii şi sensului care aduc poveştii lărgime, stranietate, volum.
Aşa cum aveam în primele filme un robot bărbat, celebrul Bishop, iar în partea a 4-a un android femeie, acum există David cel plin de iniţiative şi secrete (Michael Fassbender convingător, cu un trup suplu, de adolescent). El este pionul şi cel care manipulează oamenii sosiţi pe îndepărtata planetă pentru dezvăluirea prezenţei unor înaintaşi alieni.
Nava oamenilor, dar, mai cu seamă, cea a pionierilor colonizatori - o minunăţie, un miracol grafic, care întrece ca şoc vizual orice din Star Wars sau Star Trek. Machetele, foarte atent lucrate, filmate pe îndelete, cu mii de ore de efecte digitale (pe genericul de final, numele celor de la departamentele de efecte speciale, modele şi machete metalice sau neopren sunt într-un şir nesfârşit ce pare de lungimea filmului însuşi) umplu ecranul şi ochii spectatorului uimit, cu răsuflarea tăiată.
Şi, chiar dacă povestea are câteva elipse mai încâlcite şi derutant neclar rezolvate, filmul are nu numai forţă vizuală, ci şi - ceea ce nu foarte multe filme SF au - cantitate apreciabilă de dramatism, scene realiste cu oameni care ajung să-şi pună marile întrebări ale vieţii.
Doctoriţa protagonistă acţionează cu acelaşi curaj presant ca al lui Ripley. Ea este cea care nu se dă bătută şi duce povestea mai departe. Există o poveste de dragoste, multe scene violente, destule înfricoşătoare, ba chiar fărâme de umor. Suspansul creşte progresiv, spectatorul priveşte cu aviditate. Acumularea cuminte, seacă, hitchcockiană a detaliilor, construieşte coral o poveste de groază. Bătălia pentru supravieţuire este mereu dublată de foamea de a ştii mai mult. Scott lansează destule întrebări metafizice, iar balanţa se mişcă de la clasica "Cine sunt cei care au construit o peşteră de aşa mărime?" la "De ce ADN-ul lor seamănă cu cel uman?", aşadar vitala, chinuitoarea dilemă "Cine sunt?". La toate acestea, regizorul aduce şi problema nemuririi, are timp să pună în discuţie puterea credinţei, aici, la marginea universului ştiut, vorbeşte despre legături de sânge şi suflet cu tehnica din dramele sociale. Şi tocmai aceste căutări de sine fac filmul aparte. Chipul cioplit, nava ascunsă în adânc, furtuna cu cioburi metalice nu sunt decât accente pentru a pune în valoare prietenia, onoarea, pedeapsa şi mântuirea. Filmul e un pic mai mult decât - au avut o misiune, s-au dus pe o planetă, s-au întors acasă.
Sunt scene care cheamă în memorie unele similare din trecutul seriei. Însă aici, dacă prequel-ul are acţiunea mult, mult înaintea tuturor, acestea sunt dublu mai violente, mişcările şi reacţiile mult mai teatrale, replicile mai gomoase. Dar, totuşi, nu există un singur cadru care să nu fie original, altfel, cu o perspectivă nouă. De la costumele subţiri şi flexibile, la trupul perfect al Noomiei Rapace, până la ridicarea imensei nave din peşteră. De data aceasta chiar aşteptăm nerăbdători o continuare, o trilogie.
Aşa cum este tehnologia acum, a fost momentul potrivit pentru ca Ridley Scott să realizeze un film în 3D. Aşteptarea a meritat.
Ieşiţi la cinema, căci pe monitor sau ecranul televizorului nu veţi vedea mare lucru. Şi nici nu veţi experimenta pe propriul plex efectele 6D ale zgomotelor de decolare.