Aşadar nu numai Scandinavia propriu-zisă, ci şi excepţia islandeză, ţară care rar are de spus ceva în cultura lumii, dar când o face, o face cu brio. Fenomenul e major şi trebuie pus în conexiune şi cu muzica recentă care provine din această zonă: nu atât genul heavy metal, cât aşa-numitul "post rock", de fapt un rock electronic de intensitate rară (Sigur Rós - Islanda, Röyksopp - Norvegia, Mugison - Islanda, múm - Islanda etc.), anticipat de muzica alternativă a lui Björk (Guðmundsdóttir) şi a trupei sale, The Sugarcubes.
Un roman de Jo Nesbø
Pelicula distribuită acum de Independenţa Film, "Vânătorii de capete", a fost un mare succes anul trecut în Norvegia şi este adusă acum şi în atenţia publicului nostru. Mai întâi a fost un roman de Jo Nesbø, şi el un mare succes, transpus pe ecran de doi scenarişti şi de regizorul Morten Tyldum, cineast cu experienţă în gen (Fallen Angels, 2008). Dacă protagonistul, Aksel Hennie, este un actor binecunoscut în ţara sa natală, antagonistul, Nikolaj Coster-Waldau, are şi o solidă reputaţie internaţională, chiar cu o carieră hollywoodiană (Jaime Lannister în Urzeala tronurilor). Eroina feminină, Synnøve Macody Lund, se află la debut, dar e o apariţie care cu siguranţă va fi remarcată de Hollywood.
Film cu valoare relativă
Acţiunea Vânătorilor de capete este plasată în lumea hi-tech a "gulerelor albe", a corporaţiilor şi a agenţiilor de resurse umane, aşadar una din start cu un potenţial odios deloc de neglijat. De altfel, personajul principal, Roger Brown, subiectul aventurilor imaginate de Jo Nesbø, nu este deloc un exemplu de moralitate, iar pe parcursul întâmplărilor din film evoluţia sa este minimă.
Pentru a-şi rotunji veniturile, Roger Brown practică şi furtul de obiecte de artă, pe baza informaţiilor pe care i le oferă involuntar selecta sa clientelă. Toate bune şi frumoase, până când îl va provoca pe olandezul Clas Greve, omul pe care nu trebuia sub nicio formă să şi-l pună în cap.
De aici încolo, Roger va deveni un om hăituit: timp de câteva zile va fi un proscris, nevoit să-şi ascundă identitatea, să suporte imersiunea într-o latrină şi să se aştepte oricând să fie executat de nemilosul său duşman. Ca într-un joc de strategie, însă, câştigă cel care face mişcările cele mai inteligente, şi acesta va fi avantajul "vânătorului de capete".
Ceea ce pare la început un studiu asupra imoralităţii se dezvoltă într-un thriller à la carte, cu toate poncifele şi trucurile narative ale genului, bine puse în pagină însă.
Per total, scenariul este naiv, iar întâmplările acumulate de acţiune nu spun nimic, nici măcar nu se ţin legate unele de altele. Cel mai bine se vede valoarea relativă a filmului dacă-l comparăm cu altele similare: "Vânătorii de capete" nu are nici profunzimea bântuitoare a secretelor de familie şi a personajelor memorabile din Millennium (trilogia suedeză şi filmul lui David Fincher), dar este mult peste o nereuşită reinstalare a thrillerului clasic, cum se dorea nesăratul "Lumina rece a dimineţii".