Prima producţie se cheamă În film la Naşu' şi e mai mult televiziune (comercial-românească) decît cinema: un scheci în care anything goes - o babă îmbrăcată într-un tricou cu Dinamo, un anume maior Doru care se dovedeşte a fi căţel, o sonerie de telefon cu manea, nişte pantaloni care se rup, în plan-detaliu, pe fundul lui Ion Săpdaru -, căci disperarea de a face lumea să rîdă e mare, iar resursele profesionale ale regizoarei-scenariste Cristina Jacob sînt mici. Cristi Iacob se agită monoton-zgomotos în rolul unui actor aşteptat la o filmare de-a lui Coppola şi reţinut la graniţa româno-moldovenească, în timp ce Diana Dumitrescu (în rolul însoţitoarei lui) chicoteşte non-stop, Ion Săpdaru (în rolul unui vameş) îi întreabă pe ea dacă vrea să guste din "perjele" lui, iar pe el "cine coppola mea" îşi închipuie că l-ar crede, iar Florin Călinescu (în rolul unui alt vameş) se răsfaţă imitîndu-l pe Brando şi lăudîndu-se că l-a întîlnit pe însuşi Florin Călinescu. Apariţia lui Coppola himself (contactat video-telefonic de Călinescu) e tichia de mărgăritar care încoronează această dramatizare ineptă a unei anecdote din istoria MediaPro Pictures.
Bora Bora al lui Bogdan Mirică e tot o anecdotă, istorisită într-o manieră tărăgănată, wannabe hip (copiată după cea a fraţilor Coen din unele dintre fabulele lor despre abisalitatea prostiei din America profundă), dar neaplicată nici pe departe cu destulă inteligenţă încît să justifice lăbărţarea la 32 de minute a unei materii epice foarte subţiri. Dacă filmul ar fi început abia cu ceea ce-i acum penultima lui secvenţă (cea în care un poliţist de ţară jucat tot de Săpdaru vine să-l umfle pe păgubosul pescar fără barcă Ion Ion, pentru că acesta, fără să ştie ce face, a lăsat un mafiot să planteze marijuana pe tarlaua lui), sau chiar cu ultima (în care poliţiştii dau foc la recoltă în faţa unei camere de televiziune şi, în cîteva minute, fumul li se urcă la cap atît lor, cît şi reporterilor), nu s-ar fi pierdut nimic valoros; tot ce-i pînă acolo - intenţionat-abulicele schimburi de replici dintre Ion Ion (Alexandru Potocean) şi soţie (Mirela Zeţa, care n-are ce juca), dintre Ion Ion şi mafiot, dintre Ion Ion şi un alt ţăran, cadrele cu pustietatea arsă de soare în mijlocul căreia trăieşte sau cu ploaia bătînd în barca lui abandonată - toate astea nu sînt mult mai mult decît umplutură cu (cel mult semi-justificate) pretenţii de stil. Şi, chiar şi hipsterizată printr-o doză de stoner humor (adică dintr-un umor specific conversaţiilor între oameni "fumaţi"), satira României "profunde" rămîne banală şi obvious: poliţiştii şi reporteriţa (Ioana Flora) sînt caricaturizaţi în aceleaşi feluri ca în o mie de scenete TV (deşi Flora ridică un pic nivelul prin subtilitatea cu care-şi frazează transmisiunea în direct), iar pe fraierul arhetipal evident că nu putea să-l cheme decît Ion Ion (cum îl cheamă, de altfel, şi într-un alt film recent, Medalia de onoare).
În fine, Tatăl meu e cel mai tare al lui Radu Potcoavă e neorealism hip-hop sau gangsta-neorealism - povestea unui băiat de cartier care, la vîrsta de 13 ani, e deja în pericol de a o apuca pe un drum greşit (Alfred Wegeman proiectează bine ferocitatea cerută de rol), dar care învaţă să respecte alegerea tatălui său, fost tough guy (Gavril Pătru), de a trăi din muncă cinstită. Totuşi, posibilitatea consecvenţei într-o asemenea alegere, în lumea pe care ne-o arată filmul, rămîne sub semnul întrebării: atunci cînd tatăl intră în război, fără să-l fi căutat, cu un şmecher local, el e constrîns să se pună nu sub protecţia poliţiei (care în această lume e ca şi inexistentă), ci sub a unui mafiot mai mare (Valentin Popescu), care-i e dator pentru servicii mai vechi. În contrast total cu Cristina Jacob şi în contrast parţial cu Bogdan Mirică, Potcoavă ştie exact ce face: el face neorealismul mai comercial, mai de-acţiune şi cu lecţia de viaţă mai la vedere. Violenţa verbală nu e doar multă, ci şi aromatică, spaţiul cartierului e navigat cu o mînă sigură, iar actorii (în special Popescu) emană serious nastiness.