Amintiri din copilăria unui festival - Festivalul de Film Istoric, Râşnov, 2012

Recunosc, nu sunt un mare iubitor al sloganurilor de tipul "Vama nu mai e ce-a fost", "Pe vremea mea, maică" ori "De când au devenit comerciali, eu nu îi mai ascult nici mort". În general, invocarea unui paradis pierdut care îi taie prezentului orice şansă de a se ridica la înălţimea măreţului său strămoş mă plictiseşte. De aceea, n-am privit cu prea mult entuziasm porţiunile din Gărâna Jazz. Povestea unui festival, a locului şi a publicului său (prima carte dedicată splendidului festival din inima Semenicului), în care tinereţea acestui deja venerabil festival (în 2012 a fost a 16-a ediţie!) era ridicată la rang de epocă glorioasă, "pierdută veşnic pentru mine", tine şi oricine ar frecventa acum şi în anii următori întâmplarea din Poiana Lupului.

Şi dacă mă înşel, mi-am zis? Dacă, totuşi, în anii de pionierat, când era găzduit de un spaţiu mai intim şi frecventat de net mai puţini spectatori, festivalul nu avea ceva ce astăzi s-a pierdut, ceva valoros şi generator de insuportabile nostalgii?

Cu astfel de dileme m-am jucat în gând nu la Gărâna, ci la Râşnov. Nu la un festival de jazz, ci la unul de film istoric. Nu la unul ajuns la a 16-a ediţia, ci la unul de 4 ori mai tânăr. Festivalul de Film Istoric Râşnov, 2012.

Locul unde am stat la bere cu Marius Manole, la bârfe cu Irina-Margareta Nistor şi la porţii zdravene de râs cu Ivan Patzaichin. Nu că Manole ori "vocea filmelor" n-ar fi provocat şi ei hohote ample!

Locul unde ziua începe cu o cafea sorbită cu ochii pe Piatra Craiului şi se continuă abrupt, dar deloc nepotrivit, cu o dezbatere aprinsă pe felurite teme, de la propaganda în filmul istoric românesc (stârnită de Epopeea naţională cinematografică, amplificată de prezenţa în sală cinematografului din Râşnov a însuşi regizorului-scenarist-istoric Bogdan-Alexandru Jitea) la necesitatea unui priviri proaspete şi cât mai neideologizate asupra atât-de-încărcatei-de-stereotipuri istorii a dacilor (Octavian Repede şi al său Draco-chipurile de piatră au pus serios pe vorbe publicul şi participanţii la şcoala de vară găzduită de festival).

Locul unde fiecare seară neploioasă (şi au fost 8 din 10 în 2012!) se încheie cu un film în aer liber şi înalt, sus în curtea cetăţii locale, acolo unde, de pildă, se pot întâmpla mici miracole, de genul celui din seara München-ului lui Spielberg când o problemă electro-tehnică a dezumflat ecranul gonflabil, pentru a oferi spectatorilor uimiţi plăcerea nebănuită de a privi umbrele mişcătoare proiectate direct pe zidurile cetăţii. Acea jumătate de oră de magie pură, când luminozitatea peliculei era suficient de înaltă încât să permită vizionarea pe piatră, nu cred să se şteargă prea curând din memoria celor prezenţi. Asta deşi era trecut de miezul nopţii, stelele erau mii şi gradele din termometre groaznic de pirpirii.

Vorbeam de Marius Manole, una dintre vedetele FFIR 2012. Entuziasmantul Şarik din Inimă de cîine şi-a început prestaţia râşnoveană cu un eveniment de muzică (elisabetană, voce & lăută) şi poezie, în care a co-recitat, alături de Medeea Marinescu, câteva sonete shakesperiene, oferind, la bis, monologul final al lui Puck din Visul unei nopţi de vară cu care şi-a început acum aproape 10 ani cariera de actor TNBucureştean. A fost doar încălzirea pentru ce a urmat, one-man-show-ul Dewaere de vrai în care un actor de 33 de ani (Manole) povesteşte viaţa unui actor de 35 de ani (Patrick Dewaere), dispărut de pe această lume, din proprie voinţă, în urmă cu trei decenii. Suta de minute de confesiuni citite, acompaniată de ţigări, berici şi Jazzadezz, toate live şi toate pe scenă, l-au consumat aşa de mult pe actorul cel viu şi real, încât ieşirea sa din spectacol (coborâre prin spatele scenei, acompaniată de aplauze, ieşire din grădină cetăţii pe sub turnul proaspăt-renovat, urmată de dispariţie în pădure) a semănat înfricoşător de bine cu ieşirea finală.

Într-o altă seară şi în cu totul alt registru, Ivan Patzaichin, legendarul canoist care a bifat 4 medalii de aur olimpic la 4 olimpiade diferite!, a onorat festivalul în cadrul unui eveniment ce a comemorat 40 de ani de la atentatele întâmplate la Olimpiada de la Munchen, 1972. Atunci, organizaţia teroristă "Septembrie negru" a răpit din satul olimpic şi a ucis 11 membri ai delegaţiei israliene. Purtătorul steagului Israelului la ceremonia de deschidere din '72, tiristul Henry Hershkowitz, a supravieţuit însă catastrofei şi a fost prezent la Râşnov! Născut în România, domnul Hershkowitz a povestit despre groaza acelor zile, despre tăcerea anilor care a urmat (tăcere care a învăluit întâmplarea atât în Israel, cât şi în restul lumii), dar şi despre bucuria de a reveni în România şi despre strălucirea aurului olimpic al lui Alin Moldoveanu.

Duminica de final a festivalului a adus-o în prim-plan pe Irina-Margareta Nistor, traducătorul de film devenit legendă urbană. Invitată pentru a povesti despre Toma Caragiu (o altă legendă urbană, de la a cărui dispariţie se împlinesc anul acesta 35 de ani), "traducerea şi adaptarea Irina-Margareta Nistor" a confiscat audienţa cu farmec, umor şi prezenţă de spirit. Cele 9 minute în avanpremieră din Chuck Norris versus comunism, documentarul ce va fi lansat în 2013 şi care va spune povestea casetelor video din România anilor '80-'90, au fost amplu comentate de public şi de împricinata, atât în sală de cinematograf, cât şi pe hol, pe stradă ori în pub-ul central. C-aşa-i la Râşnov!

Dincolo de vedete, FFIR-ul meu a mai însemnat şi splendida tetralogie de documentare poloneze despre rezistenţa în comunism pe bază de jucării, modă, alpinism şi muzică (Jucării, Subversivitatea hainelor, Arta libertăţii, Ritmul libertăţii), dar şi Umbra lui Caligari - o lume bizară istorisită în imagini, sunete şi idei, colecţie de 3 scurt-metraje americane de anii '20, inspirate de expresionismul german, excepţional acompaniate live de Einuiea, trupă de voce, flaut, percuţie, chitară, şi de recitarea lui Radu Rădescu, profesorul de Politehnică bucureşteană cu seducătoare preocupări artistice.

Şi încă mai dincolo, de vedete, filme, muzici şi felurite întâmplări, FFIR-ul mi-a dat impresia unui festival în plină ascensiune, proaspăt şi surprinzător, ameninţând ca într-un viitor nu foarte îndepărtat să poată fi pretextul unei cărţi în care vreun fidel nostalgic să regrete aerul intim şi tonul amical al primelor ediţii.