Iniţial ar fi trebuit să ajung chiar de Sfânta Maria, pe 15 august 2012, odată cu... Ivan Patzaichin, campionul, cu care mereu sunt cât pe-aci să mă întâlnesc, fie la Vodafone, la Fundaţie, fie la Tulcea, unde va fi un pui de Anonimul, şi în a cărui cameră aveam să fiu eu cazată, într-o pensiune ca-n Germania, dar cu suflet românesc. La plecare am fost tratată, egal cu el, cu un borcan de dulceaţă de afine proaspătă şi aromată (abia dichisită de Maria, o bucătăreasă cu un zâmbet cald, "mama" celor mai grozave gogoşi optari, la Rem's) care-ţi face dinţii liliachii (trecător) şi cerul gurii proustian... (în Despre oameni şi melci o să găsiţi câteva remarci delicioase şi la propriu şi la figurat apropo de zaharicalele autohtone)
Dar am întîrziat puţin, şi uite aşa am ajuns la Râşnovul Regal, cu automobilul scriitorului Hrib (şi diplomata sa soţie), la al cărui roman Generalul am început să citesc cu poftă, mai ales că m-a încântat că are personajele prezentate ca-n distribuţiile pieselor de teatru (acum câteva luni Bogdan Hrib făcea tot aici un festival de literatură şi film poliţiste, de la care au mai rămas cănile cu mâţa neagră. sub clar de lună) Şi am început vizionările cu un documentar pe care îl ratasem la ICR: Epopeea naţională cinematografică a istoricului Bogdan Alexandru Jitea, co-scenaristă fiind Floarea Codrea. O trecere în revistă, cu interviuri, a peliculelor istorice din perioada comunistă, privite, pe bună dreptate, cu un ochi critic, dar şi cu destulă afecţiune, ca să te îndemne să le revezi, măcar de dragul marilor actori. Umbra lor sălăşluieşte în cetate, unde directorul festivalului, tot un istoric, îndrăgostit de Regina Maria, şi editor al unei reviste impecabile, un adevărat album de artă, Astra, Nicolae Pepene, a reuşit să recupereze, la primărie, un cinematograf adevărat, încă fără nume - se mai votează între Amza Pellea şi Nemuritorii (turnat chiar în Cetatea Râşnovului, recuperată şi ea de la un aşa-zis investitor italian, şi unde acum sunt expoziţii, un povestitor pitoresc Gheorghe Samoilă, şi mai puţine kitschuri ca la mănăstirile din Moldova).
Am revăzut impecabilul The King's Speech, în care mi-am amintit cum Churchill definea radioul ca pe o Cutie a Pandorei, şi nişte documentare de la British Council, despre Anglia anilor '40-'50, cu cartele pentru alimentele raţionalizate şi ceaiul băut elegant, din ceşti fine, chiar şi pe stradă, cu scoţiana şi dreapta Regină, care avea să devină Regina-Mamă şi să trăiască peste un secol, cu Westminsterul şi arhitectura sa religioasă, mormântul lui Dickens şi cu corul fără vârstă, pentru că oricine are voce poate cânta, fără să mai conteze anul naşterii... La prânz am ajuns şi la pensiunea de trei stele (neîndoios de cinema) căci lesne s-ar putea turna un scenariu la Rem's (după numele adolescentului casei, Remus, un Micul Prinţ blond, la vârsta primelor iubiri, mai presus de preţioasa-i bicicletă de concurs), un tată misterios, ca dintr-un serial BBC şi o mamă rafinată, cu ochi albaştri şi un gust impecabil, o cameră cu pietre, numai bune pentru un Rodin, cu o grădină cu meri şi nuci, clopoţei şi trandafiri, un mic bazin cu peştişori de unde mai leorpăie o gură de apă Rolex, câinele de pază, frumos, dar deloc fioros (care acceptă şi confraţi în gazdă), cu trei mâţe: Margareta, Mica şi încă una mai scumpă la vedere, care mai pescuiesc din când în când şi torc la cererea clientului, cu Ionela şi Elena care-ţi fac toate poftele, şi nu numai culinare, la soare sau la televizor, până şi când dormi peste ora de mic dejun şi descinzi, cu familia de polonezi, care aduc cu turiştii dragi de altădată, cu masa de ping-pong, unde Daria, o puştoaică de vreo 10 ani din Sighişoara, m-a făcut să retrăiesc scena din Drumul spre stele şi să-mi aduc aminte că, la Anonimul, am jucat cândva cu Paul Negoescu, care acum ne reprezintă cu debutul lui la Veneţia... Ce păcat că timpul nu se dilată când eşti fericit!
Seara, am ascultat sonete de Shakespeare recitate de 4M: Medeea Marinescu şi Marius Manole, muzică elisabetană cu Claudia Codreanu şi la lăută cu Cosmin Soare, în sală dând peste o delegaţie de ziarişti albanezi parţial de-ai mei.
Şi în noapte am revăzut omagiul conceput de Radu Rădescu, (care urmărea textul, slide-urile şi fragmentele rare, asemeni unui dirijor care-şi consultă partitura), pentru regretatul Patrick Dewaere, care semăna ameţitor cu un actor dintr-un film american mut din anii '20, proiectat seara următoare, şi cu pictorul cu vernisajul cu mănăstirile de flori de toamnă ori de primăvară, cu "portrete" de pietre, şi un dulău iubit, imortalizat.
Umbra lui Caligari a fost acompaniată măiestrit de grupul EINUIEA (numele vine de la 15 iunie - scris în oglindă, unde cifrele sînt înlocuite cu literele corespunzătoare ale alfabetului): Călin Torsan, George Turliu, Silviu Fologea şi exoticul Juan-Carlos Negretti, dar şi de versuri recitate de acelaşi Radu Rădescu, din nobelizata (ştiu, e un barbarism calchiat după oscarizata, dar nu sună rău!) Herta Müller.
Duminică, 19 august 2012, a fost cutremurătorul documentar al lui Laurenţiu Calciu, După Revoluţie, cu păcatele tinereţii noastre de electori (istoria se repetă, cam repede), un polonez despre Subversivitatea hainelor (la noi a fost chiar mai rău), o amintire de acum 15 ani, când trecuseră doar 20 de ani de la moartea nedreaptă a lui Toma (Caragiu), născut pe 21 august, şi plecat în vârtejul cutremurului de la 4 martie 1977, cu un fragment dintr-o comedie minoră, pe care o înnobila: K.O. în care aflăm cum i se reproşează lui Olimpian că nu şi-a făcut norma de campioni olimpici la 10.000 de angajaţi şi naţionali la 5.000... Altă coincidenţă! Festivalul s-a încheiat apoteotic, cu o mulţime de spectatori în aer liber, sub stele, veniţi să-l asculte pe Anton Pann, cântat de gracila Cristina Radu, să vadă un scurtmetraj cu Maia Morgenstern, Fata din Transilvania, al lui Sabin Dorohoi, primit cu implicare serioasă din partea publicului, şi urmat, spre măgulirea producătorului Dan Drăghicescu, de un Spielberg, cu un script inspirat de Primul Război Mondial: War Horse.
Am lăsat la urmă, ca pentru generice, strălucita echipă a acestui festival care în 2013 va ajunge la ediţia a 5-a:
directorul festivalului, profesorul Nicolae Pepene (cu care am văzut şi terenul de biatlon: schi şi tras cu puşca)
Mihai Dragomir, un coordonator fără cusur şi omniprezent, care i-a adus la un loc pe Nemescu şi Senna, Regi şi rock, Crulic şi Ada-Kaleh, iar printre invitaţi pe experta incontestabilă: Georgeta Filitti...
Radu Rădescu, consultantul artistic, care vine cu nostalgia pură (şi nu cea rău înţeleasă)
Daniel Secărescu, editor foto & video, fac-totum în domeniu (programul pe hârtie: jos pălăria)
Mihai Ungureanu: grafician (afişul un pic cam încărcat)
Bogdan Hrib, logistică şi carte, aş adăuga, căci există şi o librărie în vârf de munte
Voichiţa Maican, din familie de ingineri, dar şi de artişti de teatru, sufletul feminin al festivalului, neobosită, niciodată plictisită, entuziastă şi cu o răbdare îngerească.
Raluca a coordonat voluntarii, care sper să fie mai mulţi data viitore, studenţii n-au avut absenţe de la evenimente, şi din umbră ne-a ocrotit primarul Adrian Ioan Veştea, ultimul de pe listă, dar deloc cel de pe urmă.
Am să închei cu remarca unei puştoaice de câţiva anişori, care când a văzut cum se umflă ecranul, ca o minge de plajă, a strigat entuziasmată: balonul! Am avut în faţa ochilor un Zeppelin, care ne ducea spre alte zări, cu imagini mişcătoare ademenitoare, ca un vis de cam 90 de minute, cum scrie la descrierea REM (ce coincidenţă cu numele căminului nostru primitor şi trecător), în oraşul florilor de măceş, de unde am plecat cu un buchet de trandafiri galbeni, de la un profesor de matematică, mai ceva ca în The Life and Times of Judge Roy Bean. De-abia aştept "episodul" următor!
(Foto: Daniel Secărescu, Andrei Canache & Mircea Iacob)