O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu. La Teatrul Mic

"Cînd îi aud pe românii noştri ce spun, nostalgici, pe la cozi, prin trenuri şi autobuze ş.a.m.d., îmi vine să-i fac să retrăiască iarna lui 1983-1984, ca să-şi aducă aminte", îmi spunea un tînăr îndurerat, care-şi trăise copilăria şi adolescenţa sub Ceauşescu.

Într-adevăr, iarna aceea era parcă un Joseni al existenţei noastre materiale, fizice. Frigul, foamea şi frica îşi uniseră forţele spre umilirea şi distrugerea noastră. Cum am răbdat? Văicărindu-ne, vorbind în şoaptă, rîzînd. Da, s-a rîs în anii aceia. Am rîs la bancuri, am rîs la toate şopîrliţele pe care oamenii de teatru le strecurau pe scenă, am rîs cînd un actor talentat ca Şerban Celea îl imita genial pe monstru, am rîs. Cu frică, cu inima cît un purice. Eram copleşiţi de mizerie şi griji, dar şi de grotescul, ubuescul grotesc în care trăiam. Ei bine, grotescul acesta ni l-a adus acum pe scenă Alexandru Tocilescu susţinînd textul lui Denis Dinulescu. Un grotesc eliberat de fricile noastre. Un grotesc în care ironia le aparţine. Nu mai suntem noi obligaţi la privirea ironică.

Pentru caietul-program, secretariatul literar îi întreabă pe realizatori ce sentimente au avut cu ocazia documentării şi dacă li s-a părut "interesant, amuzant, penibil, toxic"... Unii dintre ei, este limpede, n-au avut nevoie de documentare. Doar trăiseră epoca. La cei mai tineri simţi un soi de repulsie, indiferent ce declară. În sala de premieră, şi reacţiile spectatorilor erau diferenţiate.

Cum eroul eroilor din spectacol era băiatul cu ochi albaştri, întruchipat convingător de Mihai Dinvale (prezenţă permanent terifiantă pentru noi, sprijinitoare pentru traseul comunismului), ceva urmaşi ai lui au păstrat un zîmbet îngheţat. Nouă, celor maturi (incluzînd aici un arc extins de vîrste), ne îngheţa ades rîsul - amintirea era prea apropiată. Tinerii, însă, au avut şansa de-a privi mai detaşat şi de-a rîde mai tonic. Erau în sală şi destui critici dintre cei care n-au înţeles Oedip-ul lui Andrei Şerban şi l-au judecat la bani mărunţi, cum, privindu-i la aplauze, mi-am dat seama că nici acum n-au înţeles ce a busculat, ce a dărîmat Alexandru Tocilescu, ci - de la înălţimea convingerilor estetice - au numărat greşelile. Spectacolul O zi din viaţa lui Ceauşescu este à prendre ou à laisser. Îi receptezi integral comunicarea ori te retragi ca din faţa unui fenomen cu care n-ai de-a face.

Că scena de la Neptun este superfluă şi lungă, că întîlnirea cu domnitorii nu-i reuşeşte lui Florin Călinescu, că sunt cîntece prea lungi doar de dragul de-a ne scălda în aroma kitsch-ului pe care l-am trăit, că (vorba securistului) nu s-a ţinut seama de cronologie - pot fi reproşuri întemeiate sau nu. Oricum, spectacolul ne dă dimensiunile la care a ajuns grotescul ororii ori oroarea grotescului. Mie, personal, îmi este de-ajuns.

Acest personaj controversat cu aer cinic care este Tocilescu, de cîte ori are prilejul, vorbeşte despre izolarea lui de lumea ce l-a înconjurat, cu aerul cuiva care a supravieţuit prin detaşare, distanţare. Dacă ar fi aşa, n-ar fi existat fiorul tragic din Hamlet sau satira din Concurs de frumuseţe, n-ar fi existat atîtea spectacole sincere şi adevărate. Poate juca el, în viaţa de toate zilele, ce personaj vrea, spectacolele i-au trădat şi furia, şi durerea, şi protestul. Şi cînd ne îmbracă pe noi, poporul, în zeghe, în recentul spectacol, el nu glumeşte, explică. În tuşe groase, cum au gîndit decorul el şi Puiu Antemir, cu exactitate realistă, cum a conceput spaţiul ambiental Mircea Stănescu, cu nuanţe în filigran, cum şi-a lucrat personajul Coca Bloos (Doamne, ce mare actriţă!), cu seriozitate în documentare, cum şi-a gîndit Nicu Alifantis suportul muzical - adevărat personaj, pînă la urmă -, spectacolul se compune în discurs necesar şi eliberare. Aşa cred că trebuie să arate catharsisul într-un secol nebun.