Haide, fă, că ajungem noi la putere! - O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu

Academia de Înalte Studii Economice acordă titlul de doctor în economie tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Stima noastră şi mîndria, Ceauşescu, România. Academiciana de renume mondial, tovarăşa Elena Ceauşescu, inventează. Amoneacul, Nicule, naţiul şi tîmpiţii ăştia care scrie în cărţi că furnalilii se mişcă repede, mă zăpăceşte. Aiurea, fă, cînd o să fim noi sus, n-o să se mai mişte nimic. Orice asemănare a propoziţiilor de mai sus cu lucruri auzite cîndva e o pură întîmplare a memoriei afective.

O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic) e o halcă de istorie neagră, bătătorită caricatural ca o talpă de cauciuc. De altfel, grosierul deliberat, tuşele ţipătoare sînt marker-ul cu care Tocilescu, pornind de la textul lui Th. Denis Dinulescu, desenează harta unei ţări care respiră artificial prin simulacrul normalităţii. O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu e spectacolul cretinismului tare, prin care România a fost ţinută sub control şi manevrată cu abilitate. Manipulată fără drept de apel. E spectacolul unei atitudini regizorale decongestionate, care adoptă ironia supraponderată pentru a putea zgudui şi elibera frustrările dureroase.

Dimensiunea de show pe care regizorul o imprimă montării, de carnaval al imbecililor care conduc un popor spălat pe creier, e exploatată pînă la ultimul detaliu. Mascarada Cîntării României cu pionieri, şoimi şi cîntăreţi de operă, care-l ovaţionează pe "tovarăşul tovarăşilor", pe cîrmaciul "luminat", compromisurile scriitorilor îngălaţi în discursuri encomiastice, concediile la Neptun în familia alcoolizată de putere, cuvîntările inepte, marotele mitologiei personale (asocierea cu Ştefan, Mihai etc.) sînt scanate de regizor cu un amuzament frisonant.

Prin debuşeul parodiei, Tocilescu relaxează asumarea traumelor necicatrizate care ne bîntuie. Spectacolul lui e şi un exerciţiu de reconciliere detaşată cu puroiul trecutului. Singura problemă a montării e dilatarea acţiunii din partea a doua, plusarea prea evidentă, în scene prea lungi, a unui comportament viciat şi ultrastupid.


Maeştrii siniştri ai ecarisajului libertăţii

Istoria e confiscată brutal de doi tîmpiţi, de doi analfabeţi care pocesc cuvintele, transformaţi peste noapte în conducători supremi, în doctori docenţi. În jurul lor, un cordon de supunere, toleranţă şi tăcere. Nicu şi Leana îşi rescriu biografiile şi anexează cărţilor de istorie setul de minciuni fabricate în eprubete înnegrite de prostie. Ca şi cum lumea începe şi se termină cu ei, toţi cei din jur le pompează ego-bestializarea.

Sînt maeştrii siniştri ai ecarisajului libertăţii, perfect personalizaţi de Florin Călinescu şi Coca Bloos. Călinescu portretizează cu o nonşalanţă uluitoare mitocănia şi tembelismul cizmarului agramat, care silabiseşte la congrese şi e luat de valul psihozei puterii. Coca Bloos (nominalizată la UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol principal) e Leana smochinită, cu o mimică perfidă, mereu la pîndă. Excelent e şi Mihai Dinvale în mai multe roluri de trepăduş slugarnic.

Tocilescu vomează răul rîzînd. E singura formă de conştientizare lucidă şi distanţată, care poate anula marja de patetic şi te poate repune în ipostaza legitimă de raportare obiectivă. De fapt, Tocilescu propune un ghid al privirii retrospective cinice şi neîncrîncenate, pentru a putea scormoni mai adînc într-o realitate deprimant amputată.

Tratamentul regizorului e unul cu acizi hilari, care sînt în stare să dea măsura flagrantei ipocrizii de care eram arşi. Doar aşa recuperarea unei perioade fracturate la nivel de identitate poate fi făcută.

România din spectacolul lui Tocilescu e ca o cizmă scofîlcită de mersul diform al unor handicapaţi. Doi. El, congressman-ul viitorului luminos, cu degetul mic în piscina progresului şi egalităţii, ea - codoista chimistă, mama savantă, fosfată şi azotată. Tălpile pantofilor calcă peste noi, aplaudacii idiotizaţi ai unui show de coşmar.