Dacă aţi apucat să vedeţi The Proposition din 2005 a regizorului John Hillcoat, sunteţi norocoşi. Ca Sergio Leone în trecut, el are forţa să ofere un alt fel de western, mult mai poetic şi mult, mult mai violent decât suratele clasice americane.
E ajutat de oameni dăruiţi, de cameleonicul actor Guy Pearce şi de talentatul, ciudăţelul muzician Nick Cave, care se dovedeşte scriitor excelent. Ca în filmul deja pomenit, şi aici avem un gen deloc tipic spaţiului australian, realizat cu aceiaşi doi de mai sus, dar pe tărâm american. Şi Hillcoat regizează un film despre Prohibiţie într-o manieră aparte, specială. Nici expresionistă, nici idealizată. Are şi aici o poveste de dragoste şi una de onoare, cu familie, despre fraţi, cu pistoale şi pedepse crunte, fix ca în The Proposition. Şi, la fel, momente de poezie pură, cu peisaj frumos ce intră în cadru deseori ca personaj, contrapunct la scenele dure, de imediată, următoare violenţă fizică.
Încă de la început, de la scena cu copiii care împuşcă un porc (mda, câteva metafore străvezii) şi apoi în cadrele de tinereţe ale fraţilor Bondurant, cu mitraliere şi puşti şi maşini găurite, te aştepţi la un măcel final, dramatic, stupid şi plastic, gen Bonnie şi Clyde. Însă Hillcoat-Cave, chiar şi atunci când apelează la câteva clişee, ştiu să aducă scene atipice şi, mai ales, sarea acestui film, foarte reuşitele scurte momente de umor, ce zguduie în scaun spectatorul perplex.
Frumos în Lawless este povestirea întâmplărilor de atunci, rotund, cu voce din off la început şi la sfârşit, de multe ori - şi nu numai pentru că sunt trei fraţi care fac afaceri cu băuturi ilegale - aducând cu Legends of the Fall. Bune sunt imaginea (chiar dacă uneori camera se mişcă pe loc prea nervos) şi costumele cu reproducerea epocii.
Interesant de urmărit povestea fraţilor care fac legea în ţinut, fiecare cu temperamentul său. Şi e interesant că filmul reuşeşte în destule scene şi detalii să dea relief aproape fiecărui personaj şi că împărţirea nu mai este doar între cei răi şi cei buni, căci aici totul se amestecă. Legea e slabă, poliţia coruptă, cei care fură sunt buni şi drepţi, cu codul onoarei.
Şi, desigur, specială este distribuţia. O poveste despre supravieţuire în orice condiţii, cu bărbaţi dintr-o bucată, cerea un cast puternic, credibil, actori cu carismă şi forţă electrică. Şi avem exact aşa ceva. Shia LaBeouf, tânărul care se lansase în filme SF de acţiune, bătăios şi neînfricat, joacă aici strâns în sine, pe contre-emploi, un mezin destul de timid, de fricos şi prostuţ. Şi îi ies scenele de spectator în umbra fratelui, dar şi cele comice de tatonare erotică. Iar în acestea, când camera îl filmează de foarte de aproape, în planuri medii sau în prim-planuri, tehnica lui e desăvârşită, foarte plăcut de urmărit. Shia în scenele de dragoste are şarmul lui Richard Gere şi asta nu e deloc puţin.
Guy Pearce, deja putem spune actor-fetiş al regizorului, joacă iar, cu concentrarea îmbufnată tipică lui, un ticălos, dar unul deosebit. Cu sprâncenele decolorate, aproape de nerecunoscut, cu mănuşile fine de piele pe care le poartă tot timpul şi cu aroganţa orăşeanului ajuns într-o cocină, delegatul său legal, pedant şi psihopat, dă fiori (să vedeţi cum râde!). Regizorul a intuit că accesele trebuie dozate, iar calmul din timpul deraierilor violente convinge mai mult decât urlete şi tirade furibunde inutile.
Însă dacă este ceva care să recomande ca Lawless să fie văzut, atunci acesta este talentul lui Tom Hardy. Îl tot urmărim de câţiva ani încoace, din miniseriile tv şi ştim că lui îi datorăm singura scenă comică din Inception ("You mustn't be afraid to dream a little bigger, darling"). El are vocea, forţa, trupul numai bune să umple cadrul, să fure scena. Acum, cu alura lui de ţăran, monosilabic aproape tot timpul şi cu o onomatopee de mare efect, este personaj principal, aşa cum, nu există îndoială, începem să îl tot vedem de aici înainte.
Ritm, tensiune bună, momente când să-ţi tragi sufletul şi unele când îţi ţii respiraţia, filmul te duce unde vrea el. Vremurile acelea fără sentimentalisme şi efuziuni lirice în familie, care cereau soluţii rapide şi disperate, plac acum oricărui gen de public. Muzica, atunci când este, dă cadenţa potrivită. Însă atipic este (prea) deasa folosire pe tot parcursul filmelor a cântecelor cu interpretare vocală. Şi, deseori, imaginea se potriveşte pleonastic versurilor. Sigur, e plăcut de văzut, dar, parcă uneori e uşor excesiv. Nici nu ştii dacă este, totuşi, mai bine aşa sau clasic, cu muzică orchestrală. Cert e că nu face rău poveştii. Şi încă ceva - se fumează aici ceva de speriat, toţi, cu mic şi mare, indiferent de statut sau de sex, pufăie din trabuce sau ţigarete.
O scenă în biserică foarte bine realizată şi montată, în special sonor, o ninsoare ca un zahăr pudră presărat peste case, fotografii între prieteni aşa cum au şi existat în realitate, o rochie galbenă cu flori roşii pe ea, cadre îngrijite, tipologii şi ticuri, o înfruntare pe strada principală, ca în western, dar cu mitralieră care face praf o maşină, aidoma filmelor noir din deceniul 3, plus un final amuzant - sunt bile albe dintr-un film cu mici gangsteri.
Lawless o să placă tuturor.