Un El şi o Ea care se găsesc ca atâţia alţii, o poveste la o adică la fel de modernă şi de alertă ca Love Story. Cu o mică diferenţă însă. Caroline (ce bine sună numele rostit de el!) Mathilda este însăşi Regina Danemarcei. Tânără, frumoasă, ea a onorat deja obligaţia de a asigura moştenitori Coroanei. Soţul, Regele Christian al VII-lea, imatur, uşor gaga, afemeiat şi total dezinteresat de ea, ca atâţia de pe harta monarhică a bătrânului continent, de-a lungul istoriei.
Şi filmul reuşeşte să placă, să nu pară teatral sau să fie prea epic. Sigur, are lungimile lui, câteva burţi înspre final, dar nici nu contează ca să le mai punem la socoteală. Ceea ce trebuie pomenit este felul cum regizorul-scenarist (tatăl dintr-o altă ecranizare celebră, Millenium) reuşeşte să restituie un moment istoric de cotitură, îmbinând echilibrat partea politică de dialog cu cea static sentimentală. Danemarca cea ploioasă şi ceţoasă nu este una a lui Hamlet, chiar dacă se recită din Shakespeare şi Curtea merge la teatru să urmărească drama prinţului damnat. Este un regat sărăcit, care se chinuie să avanseze, în timp ce în vecini au loc mişcări ca Revoluţia Franceză şi Iluminismul.
Dat fiind acest moment istoric din secolul XVIII şi accesele şi toanele Regelui, fără să vrei chemi în amintire, comparând, alte pelicule mai mult sau mai puţin pe acelaşi subiect în care inima şi datoria pleacă în direcţii diferite. En kongelig affære / A Royal Affair nu este la fel de strălucitor ca Marie Antoinette, filmul Sofiei Coppola despre regina decapitată, şi nici la fel de exagerat ca The Madness of King George. Nu are nici încruntarea cu care a fost realizat Elizabeth. Ba, din contră, şi acesta e unul din punctele forte ale peliculei, are o patină aparte, o surdină a tonurilor cromatice şi a gesturilor admirabilă.
Imaginea rafinată, cu filmări dificile pe ploaie, ceaţă, ecleraj natural la lumina lumânărilor, cu frumos clarobscur, interioare înguste, terne, aproape coşcovite egal pe străzile sărace, în conacul contelui şi în palat, plus peisajul de verde crud - pădure şi parcul geometric în care se plimbă Curtea, îşi construieşte cadru cu cadru minunile sale plastice. Fără mişcări bruşte de cameră sau încadraturi savante prea moderne, cu multe planuri apropiate de chipurile frumoase ale celor doi protagonişti îndrăgostiţi. Şi, în ciuda personajelor din topul ierarhiei, contrar regulei curentului, un straniu aer de kammerspiel care străbate filmul.
Multe costume, dar absolut niciunul cu vreo câtime de stridenţă a lucrului nou. Ba, dimpotrivă, o grijă maniacală ca ele să se dilueze în peisaj, ton pe ton, indiferent dacă e vorba de costumele lor sau rochiile, perucile, dantelele şi fundiţele doamnelor. Şi cadrul e plin, opulent, dar această stingere a culorilor ajută la captarea atenţiei către poveste, la discurs, la dorinţa de schimbare mai mult decât la povestea de budoar, recomandând filmul ca pe unul nordic perfect. Cu toate plusurile cinematografiei respective.
Povestea nu ratează nimic. Cine înţepenite, şedinţe de Consiliu cu Regele doar o fantoşă, luptă pentru putere şi sacrificarea obişnuită chiar a persoanelor dragi, certuri şi baluri, teatru şi momente de relaxare în cadă. Iar derularea înceată, chiar şi atunci când puterea sminteşte o tabără sau alta, te obligă la atenţie. Filmarea unui bal deloc de deasupra dansatorilor, momente de singurătate cu sine, o execuţie atipică cu aproape palpabil sentiment al irosirii orzului pe gâşte.
Mai ales că actorii sunt toţi deţinători de tehnică exemplară. Mikkel Følsgaard, în rolul Regelui, a găsit chei de descifrare psihologică foarte bune, plăcute, amuzante. Râsul brusc, mirările şi iruperea ca un copil într-un moment solemn. Premiat pe merit (cel mai bun actor la Festivalul de film Berlin, 2012), mai ales că tânărul actor este foarte, foarte la început de carieră, fiind încă student în timpul filmărilor.
Şi poate filmul ar fi pierdut din atracţie dacă în rolul vizionarului doctor nu ar fi fost Mads Mikkelsen, cu chipul lui special, atât de frumos, pe care îl ţinem minte nu atât din rolul negativ din Casino Royale, cât din Pusher, filmul din 1996. Are toate şansele să devină, cu uşurinţă, mare vedetă internaţională.
Pe Alicia Vikander am văzut-o mulţi deja în Till det som är vackert / Pur şi ştim cât e frumoasă şi că poate duce un rol de compoziţie. Regina ei, femeie şi suverană deopotrivă, care riscă, câştigă sau pierde, umple ecranul, congingător, mult mai bine decât alte actriţe în roluri de epocă.
Dacă facem abstracţie de cele câteva mici clişee de ici şi colo sau de exagerările scenariului care îşi aduce personajul masculin mereu în cadru, fie că se cade sau nu, filmul are toate datele să placă unui public larg.