Comme une image - O chestiune de putere

Premiat la Cannes anul trecut cu Premiul pentru scenariu, deşi ar fi putut la fel de bine să îl ia şi pe cel de regie (Agnès Jaoui), şi pe cel de interpretare masculină (Jean-Pierre Bacri), şi pe cel de interpretare feminină (Merilou Berry), filmul Comme une image (care la noi s-a tradus cu Priveşte-mă!) este unul dintre acele filme care spun mult mai mult decît arată. Asta e, normal, în avantajul lui, pentru că e mult mai greu să reuşeşti să te abţii de la a explica spectatorului şi a-i spune exact ceea ce ai vrea tu să înţeleagă. La primul film semnat ca regizoare, O chestiune de gust / Le gout des autres, Agnès Jaoui era deja o apreciată scenaristă, alături de partenerul ei din viaţă, Jean-Pierre Bacri. Dar dacă O chestiune de gust investiga viaţa oamenilor de azi în (ce priveşte) coteriile şi cercurile etanşe care fac imposibil schimbul de substanţe hrănitoare, în Priveşte-mă! interesul trece asupra legăturilor de putere din viaţa de zi cu zi. Iar aceste legături de putere apar ca nişte reţele fine, vizualizate de spectator pe dedesubtul filmului, printre dialogurile extrem de bune, printre momentele foarte umane prin care trec eroii. În centrul unei galerii umane din care fiecare figură este individualizată se află însă Lolita Cassard (Merilou Berry), cea în jurul căreia se înfăşoară de fapt întreaga poveste.

Lolita are 20 de ani, este grăsuţă, are un tată impozant, arătos şi faimos, de profesie scriitor (Jean-Pierre Bacri). Singurul sprijin al Lolitei într-o existenţă tristuţă (în care complexele pentru felul cum arată sunt sporite de faptul că iubita tatălui este de aceeaşi vîrstă cu ea şi că arată ca din reclame) este muzica. Lolita face cursuri de canto şi crede că a descoperit în profesoara ei, Sylvia Miller (Agnès Jaoui), o prietenă şi un model. Lucrurile se vor lămuri curînd, căci şi profesoara are interesele ei, la fel cum au şi băieţii care o curtează pe Lolita pentru situaţia ei. Soţul Sylviei Miller este scriitor necunoscut, iar profesoara, în spatele unei aparenţe de femeie de treabă, ascunde şi o faţă mai puţin plăcută. De fapt, lucrurile nu sunt nete, scenariul reuşind să ne convingă că aşa sunt oamenii şi în viaţă - amestecaţi.

Frumuseţea filmului vine dintr-o perfectă stăpînire a tehnicii scenaristice şi dintr-o bună dozare a tensiunii astfel încît personajele să evolueze lin, dar sigur. Ea însăşi pasionată de muzică de la vîrsta de 17 ani, Agnès Jaoui declară că a putut vedea cum frumuseţea şi numărul de kilograme pot influenţa cariera unei muziciene. De aceea în final, în secvenţa concertului din capelă, pentru care Lolita se pregăteşte tot filmul, dorinţa cineastei a fost ca fata să fie într-adevăr foarte frumoasă, nu numai pentru a ne demonstra că muzica transfigurează, ci pentru a ne convinge de unghiul din care e bine să privim. "Puterea e ceva vacant" - spune Jean-Pierre Bacri, interpretul personajului cel mai fermecător şi mai odios al filmului - tatăl. Scenariştii s-au străduit să-i găsească echilibrul astfel încît să nu rişte să fie simpatizat de spectator, dar nici să fie complet obliterat de egoul lui.

Dorinţa de putere nu se întîlneşte numai în politică, nu mai e o noutate asta, dar filmul lui Agnès Jaoui ne poate arăta în ce junglă trăim cu toţii, chiar dacă mulţi nu ne dăm seama.