Comme une image. Lolita XL

Comme une image a luat, la Cannes anul trecut, premiul pentru Cel mai bun scenariu (Agnès Jaoui & Jean-Pierre Bacri), apoi acelaşi premiu la European Film Awards. Ambele premii sînt pe deplin meritate. Ce e ciudat e că – deşi nominalizat la aceeaşi categorie pentru Césaruri -, filmul regizat de Agnès Jaoui n-a întrunit şi voturile francezilor...

"Morala fabulei" e simplă: nimeni nu e profet în ţara lui. Dar cuplul (în viaţă şi pe ecran) Bacri-Jaoui fusese, deja, multipremiat cu Césaruri la ediţiile precedente, ceea ce explică – poate – "uitarea" de acum; nedreaptă mi se pare, însă, nepremierea tinerei Marilou Berry (la categoria "Cea mai bună speranţă feminină"): Berry este absolut extraordinară! Are o naturaleţe posacă şi o pudoare emoţională care fac din ea centrul magnetic al întregului film.

Berry este Lolita, fiica unui foarte celebru şi influent scriitor (Bacri, mereu acelaşi – adică perfect). Numele nu trebuie să ne înşele: Lolita n-are nimic "nimfetic". Este o fată mai curînd XL, modestă şi şleampătă din timiditatea de a nu sări în ochi. Aceeaşi timiditate o împiedică să facă mare caz de faptul că, din punct de vedere financiar, stă bine: taică-su îi asigură un trai mai mult decît decent, bani de buzunar şi tot tacîmul – pentru a nu fi nevoit să se implice emoţional. Prima scenă a filmului îi schiţează, deja, profilul: abuzată verbal de şoferul unui taxi, Lolita tace şi-nghite (poate că, dacă ar fi fost româncă, Lolita i-ar fi trîntit un "Da' tu ştii cine sînt eu?!" care să-l reducă la tăcere); cînd, cîteva minute mai tîrziu, în taxi va urca "Domnul Tată", acesta va şti să-l pună la punct pe şoferul mîrlan într-un mod care ar trebui exersat în faţa oglinzii de toţi cei care au fost, cîndva, agresaţi verbal de şoferii mîrlani din România: "Are you talkin' to me!??"

Invizibilă pentru mulţi – dă tot timpul impresia că se strecoară de-a lungul zidurilor, cu capul plecat -, Lolita capătă contur abia în momentul în care, într-o conversaţie oarecare cu profesoara de canto (Jaoui, formidabilă!), îşi dezvăluie identitatea: da, e chiar fata lu' Cutare! Sylvia, profesoara, are un soţ scriitor care cam trage mîţa de coadă, dar care a scris – mai nou – un roman reuşit; cum sîntem în ţara pilelor, cunoştinţelor & relaţiilor (Franţa, nu România), Sylvia devine brusc interesată de Lolita (a se citi: tatăl Lolitei) şi-i acordă acesteia mai mult decît i se părea că merită (adică, o "atenţie" distributivă). Căci Lolita cîntă, şi din clipa în care devine evident că are o voce minunată, reuşeşte să se facă auzită – la propriu, şi mai ales la figurat...

Sintagma Comme une image – tradusă la noi prin Priveşte-mă!, mai mult pentru a rima cu titlul englezesc (Look at Me!) decît cu cel franţuzesc – este parte a unei expresii: "Sage comme une image". Dacă Lolita (Berry) ar fi fost ceva mai puţin XL, s-ar fi potrivit titlul "Ca o cadră" ("Frumoasă ca o cadră"); aşa, filmul trebuie să se mulţumească, de bine de rău, cu titlul-antireclamă care i s-a dat. E un handicap considerabil, pe lîngă acela că e vorba de un film franţuzesc.

Dar, pentru cinefilii adevăraţi, Comme une image este un cadou – unul din cele mai bune filme franţuzeşti din ultimul timp şi poate cel mai bun film al tandemului Jaoui-Bacri! Deşi trage cu ochiul la Comediile şi proverbele veteranului Eric Rohmer şi deşi se petrece în lumea literară, nu este un "film literar"; sigur, se vorbeşte mult – dar întotdeauna cu miez, fără lîncezeli narative şi fără ifose. De acord, are un côté parizian – dar este în ton cu povestea. Şi chiar dacă – pe alocuri – te duce cu gîndul la comediile mai dramatice ale lui Woody Allen, este lipsit de narcisismul auto-important al acestora: este, pur şi simplu, o poveste cu haz, tîlc şi suficient de mult "zvîc" pentru a te ţine în scaun aproape două ore. Iar finalul – ridicat de emoţia pură din vocea Lolitei şi de lumina XL a prezenţei sale – îţi pune un nod în gît: într-adevăr, totul nu este decît o ficţiune... dar există ficţiuni mai adevărate decît realitatea, iar pentru asta există Cinema.