S-a vorbit mult despre misterul acestei partituri, despre miracolul unui Verdi octogenar, autorul mai multor zeci de drame, alegând şi punând pe muzică, cu o uşurinţă prodigioasă, un subiect de comedie. Verdi pune aici în valoare o ştiinţă a scriiturii până atunci constrânsă din raţiuni pe care acum le-am numi comerciale, măiestrie care îi permite să construiască o operă fermă pe motive aparent neconturate, să triumfe în complexitatea ansamblurilor, să se arate un maestru şi un inovator în domeniul orchestraţiei. Pentru Verdi, textul lui Arrigo Boito (semnatarul libretului după Shakespare) vine la momentul potrivit. Să nu uităm că este vorba despre unul dintre cele mai bune librete de operă din istoria teatrului liric. Modesta comedie a lui Shakespeare Nevestele vesele din Windsor devine o structură precisă dar fluidă, perfect gândită pentru a-şi primi muzica. Episoade secundare sunt lărgite, caractere ca acelea ale lui Fenton, Alice sau Nanette sunt îmbogăţite şi, mai ales, destul de rudimentara siluetă a eroului principal este transfigurată sub semnul unei grandori meditative, împrumutându-i personajului trăsături ce apăreau în Henric al IV-lea.
Într-o manieră nesofisticată, Cristian Mihăilescu reuşeşte să anime cântăreţii-actori implicaţi în povestea lui Sir John Falstaff. Creionează de la început convingătoare personaje colective (cele patru doamne ale distribuţiei, cuplul servitorilor) şi umple cu mici gaguri vizualul acestei montări, care porneşte în trombă (chiar dacă pe parcurs mai pierde din intensitate). Tot pe plan vizual, scenografia Vioricăi Petrovici reuşeşte o colorată proiecţie spre contemporaneitate, propunând o relativă modernizare a spaţiului de joc (raportându-ne la alte producţii ale operei bucureştene), costumele masculine (greu de explicat de ce nu şi cele feminine) mergând şi ele în aceeaşi direcţie.
Distribuţia este amplă şi are două (sau chiar trei) variante pentru fiecare rol. Din cei pe care i-am văzut la premiera oficială aş începe, cronologic, cu savurosul cuplu Paul Basacopol - Valentin Racoveanu echilibrat vocal şi cu o imaginaţie actoricească debordantă. Un alt personaj ce se conturează cu forţă este Ford - Ştefan Ignat - cu un discurs vocal divers şi spiritual. O altă surpriză plăcută este tenorul Marian Someşan, care dacă va mai câştiga şi pe planul jocului, va putea deveni un nume important. Distribuţia feminină este remarcabilă pe plan vocal, fiind dominată de glasul luminos al Roxanei Briban (Alice Ford) şi de hazul (scenic şi vocal) al Adrianei Alexandru (Mrs. Quickly) şi împlinită de veselia contagioasă a Oanei Andra şi delicateţea Rodicăi Ocheşeanu (care are, însă, scăderi la capitolul susţinere). Cât despre Sir John Falstaff al lui Sever Barnea, rol de mare dificultate, el este conturat deja în liniile esenţiale, dar cu siguranţă va mai câştiga în expresivitate (mai ales în ultimul act) pe măsură ce va trece timpul.
Totul este învăluit într-o mişcare scenică alertă (uneori prea alertă) semnată de Mădălina Slăteanu-Bulgaru şi într-un comentariu orchestral mai curat decât ne aşteptam, girat de Adrian Morar. Concluzia unei astfel de premiere pare a fi câştigarea "pariului pe generaţia tânără" al directorului Ludovic Spiess. Rămâne ca în continuare să fie atras şi publicul tânăr şi necunoscător de operă, pentru că o astfel de montare pare a-i fi dedicată.