"Trebuie să facem să trăiască această veselă comedie... cu o bucurie naturală şi comunicativă. Ştiu că e dificil, dificil. Şi totuşi aceasta va trebui să pară simplu, simplu"... sunt gînduri ale compozitorului şi literatului Arrigo Boito, libretistul lui Giuseppe Verdi, gînduri exprimate în urmă cu peste un veac şi reluate cu temei, astăzi, drept declaraţii de intenţii de către regizorul Cristian Mihăilescu, autorul recentei producţii cu opera verdiană "Falstaff". Partitura este reluată la noi după mai bine de patru decenii; premiera bucureşteană a avut loc la 20 iunie 1959, cu Petre Ştefănescu-Goangă în rolul titular.
Astăzi, într-un alt context, producţia primei scene lirice a ţării se adresează unui alt public, unor alte generaţii de melomani. Regizorul Cristian Mihăilescu a imaginat o farsă comică de un dinamism care, pe parcurs, te acaparează, te poartă cu dezinvoltură în registre diferite; situaţiile comice nu ating limitele grotescului, ci sunt întreţinute cu bonomie; evoluţia basului Sever Barnea în rolul titular a fost atent împlinită în baza unei excelente relaţii cu strădania regizorului. Sir John Falstaff nu este privit drept un bufon; în ciuda desuetudinii comportamentului său aristocratic, dispune de inteligenţă, de perspicacitate; dispune de o dimensiune umană; observă că a încărunţit, că arată altfel decît în tinereţe, cînd era "paj al ducelui de Norfolk"; este o dimensiune care merita a fi dezvoltată în beneficiul consistenţei umane a conjuncturilor dramatice.
În acest sens, orientarea regizorală a înclinat balanţa în favoarea cuplului liric Nannetta-Fenton, tinerii îndrăgostiţi detaşaţi de vîrtejul situaţiilor comice ale farsei, cărora soprana Rodica Ocheşeanu şi tenorul Marian Someşan le conferă farmec şi prospeţime, le conferă o dimensiune lirică vibrantă, pe direcţia pe care Verdi şi Boito au imaginat-o pentru această relaţie atît de utilă în economia întregului spectacol muzical dramatic. Verdi însuşi întinereşte alături de personajele sale, este vîrsta senectuţii înseninate, aureolată de înţelepciune, de un dinamism al ideilor ce întreţin dinamismul situaţiilor dramatice.
Ca şi în "Otello", şi aici - preluînd momente importante din "Nevestele vesele din Windsor", din "Henric al IV-lea" - Verdi se ridică la nivelul dramaturgiei marelui Will. Este o dramaturgie căreia dimensiunea lirică a vocalităţii verdiene îi asigură o penetrare spre adevărul uman, spre dimensiunea caracterologică a personajelor. Este o direcţie atent pusă în valoare de regia spectacolului; muzicii îi este conferit ceea ce îi aparţine; melodicitatea vocală rămîne şi aici mijlocul principal în arsenalul verdian; în ciuda noutăţii limbajului, a dinamismului burlesc al situaţiilor, farmecul melodic, tehnica dobîndită a motivelor muzicale-personaje se constituie în argumente ale construcţiei ansamblului. Situaţiile scenice pun în valoare evoluţiile vocale; la nivel muzical, la nivelul orchestrei, la nivelul scenei, prezenţa tînărului dirijor Adrian Morar a conferit coerenţă, structurare muzical-dramatică, dinamism; a conferit unitate muzical-dramatică evoluţiei întregului spectacol.
Marea performanţă scenică şi vocală - performanţă, trebuie să recunosc, aşteptată - a adus-o evoluţia tinerei soprane Roxana Briban în rolul Alice, cea mai perspicace, mai întreprinzătoare dintre "nevestele vesele..."; valorile de consistenţă ale timbrului său vocal dispun de un complex cromatic bine diversificat, iar aceasta în raport cu textul partiturii.
În rolul episodic Cajus, un rol de compoziţie, tenorul Florin Diaconescu aduce în continuare o preţioasă, o îndelungată experienţă scenică; conturat schematic, în trăsături simple dar valabile, se dovedeşte a fi personajul Ford, soţul Alicei, rol susţinut de basul Ştefan Ignat; pe de altă parte, Paul Basacopol şi Valentin Racoveanu conturează cu perfectibilă aplicaţie cuplul comic Pistola-Bardolfo, valeţii lui Falstaff; dispun de o şarjă pe direcţia unui grotesc al situaţiilor comice, situaţii ce pot fi în continuare personalizate. De asemenea, mezzosoprana Oana Andra şi altista Adriana Alexandru - eficiente atît în planul vocal, cît şi în cel scenic - împlinesc imaginea de ansamblu a acestei echipe de tineri muzicieni, echipă care a dat coerenţă spectacolului. Scenografa Viorica Petrovici a definit un cadru plastic sugestiv, în care elemente de epocă se doresc a fi acceptate de gustul mai puţin sofisticat al publicului actual; decorul este multifuncţional, aşa cum se obişnuieşte în multe dintre producţiile scenice actuale; elementul de fundal, simplu, comun tuturor tablourilor, aduce o uniformizare ce nu facilitează zborul imaginaţiei în contextul situaţiilor dramatice.
Spectacolul se dovedeşte a fi realizat la nivelul parametrilor de excelenţă în contextul disponibilităţilor actuale, deloc generoase, ale Operei bucureştene. Tocmai în acest context, meritul regizorului Cristian Mihăilescu se dovedeşte a fi unul de pertinentă orientare în context: a conceput un spectacol dinamic, colorat, coerent, de un bun gust ce răspunde aşteptărilor actuale ale publicului nostru. Finalul spectacolului, cortina de închidere a acestuia, desfăşurată sub imboldul potrivit căruia... "totul a fost o glumă", se dovedeşte a fi o apoteoză construită cu indubitabil simţ scenic şi muzical-dramatic.