Precizarea de mai sus e mai necesară decât credeţi. Fiecare anterior opus marca Kevin Smith (în ordine Clerks, Mallrats, Chasing Amy, Dogma, Jay and Silent Bob strike back) excela în stilul său – în ordine inteligenţă, dezmăţ, emoţie, tupeu, cretinism; dar, ca să le înţelegi cum trebuie era musai să le fi văzut pe toate, să fii tobă de (sub)cultură şi să nu roşeşti cu una cu două. Personajele lui Smith migrează cu nonşalanţă dintr-un film în altul, citesc benzi desenate ale căror eroi sunt chiar ele, tratează viaţa, moartea, berea, jointurile şi hocheiul cu o relaxare care l-ar face invidios pe Jeff Lebowski şi, în general, au marea calitate de a spune lucrurilor (apăsat) pe nume. Ultima trăsătură e şi singura care se regăseşte în Jersey Girl.
Duse sunt discuţiile aplicate despre felaţie (deşi avem câteva observaţii pertinente despre masturbare), duşi sunt emblematicii stoneri Jay şi Silent Bob, duse sunt excesele (de orice fel) şi citatele din Star Wars şi/sau Fălci. Povestea (ei se căsătoresc, ea moare la naştere, el rămâne fără slujbă şi se mută cu fetiţa în casa bunicului din Highlands, NJ) funcţionează datorită simplităţii şi, nu credeam s-o spun vreodată, datorită lui Ben Affleck, la fel de credibil, emoţionant şi (asta e!) adorabil şi când o plânge pe J.Lo, şi când dansează cu Liv Tyler, şi când se ciondăneşte cu inegalabilul George Carlin şi când îşi duce fetiţa la un musical "canibalistic" de Stephen Sondheim şi chiar şi cînd e luat peste picior de amicul Matt Damon. Criticii americani au râs de film din pricina maniei Bennifer; fanii au plâns că Smith că a renunţat la dialogurile suculente... Şi eu am râs şi am plâns, dar din motivele care trebuie.
Spuneam la început că Jersey Girl are noimă datorită faptului că Smith a devenit părinte... Exact, dar incomplet. Pe genericul final, acompaniat de Bruce Springsteen, care interpretează live piesa-titlu, regizorul dedică filmul tatălui său, dispărut în 2003... Exact.