Despre aşteptări şi butaforie - Doi x Doi: Tigrul & Amantul

Mă duc la teatru cu toate aşteptările în cârcă. E o platitudine, dar  o platitudine pe care nu o pot ingnora. Am aşteptări ridicate, aşa că mă bucur dacă îmi sunt depăşite, îmi place când îmi sunt frustrate cu inteligenţă  şi nu mă deranjează când îmi sunt confirmate.
 
La premiera spectacolului Doi x Doi de la Teatrul Naţional Bucureşti m-am dus cu un sac de aşteptări în spate. Regizorul este Vlad Stănescu, omul care cunoaşte toate butoanele, trapele şi scripeţii Teatrului Naţional în calitate de regizor tehnic. El a montat în cadrul programului "Uşi deschise pentru toţi" două texte (pentru că este vorba de un spectacol coupé) cunoscute, premiate, apreciate: Tigrul de Murray Schisgal şi Amantul de Harold Pinter.
 
Din momentul în care am intrat în sală şi am văzut decorul primei părţi (Tigrul) mi-am dat seama că nu va fi o montare spectaculoasă din punct de vedere tehnic. Prima aşteptare frustrată. În acest caz, nu a fost nici de bine, nici de rău. Acţiunea se petrece la subsolul unei clădiri, în locuinţa unui poştaş autodidact şi locvace, care tocmai a răpit o asistentă socială pentru a o iniţia în ceea ce înseamnă cu adevărat viaţa. Nu aveam nicio aşteptare în felul în care Vlad Stănescu avea să construiască această relaţie, dar surprinsă am fost. În textul lui Schisgal, situaţia se răstoarnă prin transformarea răpirii în seducţie, personajul feminin ajungând să manifeste un soi de Stockholm Syndrome. Pentru că cei doi actori au dat de la început senzaţia unui joc erotic, răsturnarea a fost anulată. Benjamin (Marcelo S. Cobzariu), declamator, dar nu foarte agresiv, nu o speria absolut deloc pe Gloria (Amalia Ciolan), stăpână pe sine şi senzuală. Nu se simţea nici urmă de pericol. Cei doi schimbă în prima parte nenumărate politeţuri, iar inversarea poziţiilor de putere, semnalată prin trecerea la persoana a doua, singular, nu a fost marcată de nicio schimbare evidentă de atitudine. Amândouă personajele păreau în acelaşi timp încrezătoare şi timide pe tot parcursul spectacolului. Iar jocul erotic pe care l-am intuit, putea fi citit încă de la începutul spectacolului in poziţiile corpului, gesturi şi priviri galeşe, cu toate că între cei doi nu exista nici un fel de energie sexuală. Nu a existat nici tensiune, nici conflict, teatralitatea textului a fost anulată.
 
În pauză, sub ochii spectatorilor, pereţii subsolului au fost luaţi pe sus, lăsând să se vadă tapiseriile catifelate şi stacojii ale interiorului luxos unde avea să se petreacă povestea Amantului. Aici chiar era vorba despre un joc sexual. Un cuplu de suburbie şi-a creat o fantezie complexă: Richard (Mircea Rusu) se transformă în fiecare după-amiază în amantul pasional al lui Sarah (Maia Morgenstern), care se transformă la rândul ei în curva lui superficială Timp de câteva ore, de câteva pri pe săptămână, joacă, dedicat, aceste roluri. El nu mai suportă jocul şi vrea să se oprească, dar fără să strice convenţia: nu soţul pune capăt jocului, ci amantul părăseşte curva. Deşi de data asta există chimie între cei doi actori, personajele sunt, de la început neliniştite, stinghere, ceva, în mod evident, nu este în regulă cu starea de fapt. Conflictul este, astfel, anunţat din primele minute, de aceea nu e nimic surprinzător atunci când răsturnarea chiar are loc. Indicaţiile de cod sunt mai mult decât evidente, iar decupajul cinematografic (heblu-elipsă) nu ajută cu nimic la construirea suspansului. Deşi cei doi actori îi interpretează admirabil personajele Richard-cel-birocrat şi Sarah-cea-casnică (personaje fără mari adâncimi psihologice), dar personajele construite par să nu se potrivească cu colurile de curvă şi de amant, ceea ce face ca interpretarea să fie exagerată şi presărată cu clişee. În scenele de make-believe, nu se mai simte nicio energie sexuală, doar disperare: disperarea de a ieşi din viaţa plictisitoare, disperarea de a termina cu toate. Iar această disperare este inconfortabilă pentru spectator, mai ales că a anticipat-o, că nu duce nicăieri şi că are drept coloană sonoră cele mai siropoase melodii pe care le poate auzi la radio.
 
Mi-am rezervat un paragraf separat pentru a vorbi despre scenografia realizată de Ioana Creangă. Acţiunea primei părţi se petrece într-un subsol. Deducem asta din panourile pe care sunt pictate cărămizi şi var care se desprinde. Mai este o sobă care pare din carton, fotoliu şi canapea acoperite cu un pluş gros şi ceea ce pare a fi o masă, acoperită cu acelaşi pluş, care serveşte drept bibliotecă. Pluşul galben şi costumele plasează acţiunea în anii ´90, nehotărâţi şi îmbâcsiţi. În decorul din "Amantul", pluşul e roşu, e pe pereţi, e completat de un balansoar vopsit cu spray auriu şi de un şemineu în care pâlpâie un foc de pânză. Faptul că, în ceea ce părea a fi livingul celor doi, se află oglinda de toaletă a lui Sarah şi un paravan în spatele căruia ea se schimbă mă induce în eroare. Şi mai confuză sunt în legătură cu detaliile vestimentare prin care se face trecerea de la Richard şi Sarah la amant, respectiv la curvă. Richard îşi dă jos sacoul şi îşi pune o haină de muşama care imită pielea de şarpe pentru a intra în pielea personajului-din-personaj, iar Sarah îşi dă jos pantofii lăcuiţi şi se încalţă cu papucii pufoşi în formă de căţei pentru a sublinia trecerea de la curvă la casnică.
 
Acesta este punctul în care aşteptările mele sunt cele care mă derutează. Pe de o parte mă aflu în faţa unei scenografii ieftine, care nu se străduieşte deloc să pară realistă, a unor relaţii inconsistente şi a unor interpretări exagerate, dar pe de altă parte mă uit la actorii talentaţi, la faptul că spectacolul face parte din repertoriul Teatrului Naţional Bucureşti şi că se va juca în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. De aceea, mă întreb dacă sentimentul acestei falsităţi evidente care mă urmăreşte în cele 135 de minute de spectacol nu este unul căutat; mă întreb dacă toate acestea nu sunt ironice la adresa teatrului, la adresa societăţii contemporane, la adresa faptului că ne creăm noi înşine roluri şi personaje şi scenografii foarte uşor de dărâmat la care ţinem cu dinţii. Îmi doresc să privesc spectacolul lui Vlad Stănescu din această perspectivă, dar nu am găsit nimic care să îmi susţină speculaţia. Problema cu măştile, cu panourile şi cu paravanele este că trebuie să existe ceva în spatele lor.
 
P.S.: În 2003, Tommy Wiseau a scris, a produs, a regizat şi a jucat în ceea ce avea să devină un film-cult: The Room. Are nota 3.3 pe IMDB (Internet Movie Database) şi este indubitabil un film foarte prost. Este atât de prost, încât e extrem de amuzant. În Statele Unite, încă este difuzat în cinematografe şi Tommy Wiseau este invitat la proiecţii. Mă întreb dacă în România s-ar putea naşte un asemenea fenomen în jurul unui film de serie D. În jurul unei piese de teatru nu se pune problema. Nu sugerez faptul că Doi x Doi e comparabil cu The Room, nici pe departe. Dar aşa tare mă apăsau propriile mele aşteptări în timpul spectacolului, încât îmi venea să strig, ca Tommy: "You\'re tearing me apart, Lisa!"