Doi x Doi (Tigrul & Amantul), regia Vlad Stănescu la Festivalul Naţional de Teatru, 2012

Vineri, 27 octombrie 2012, a început mult-aşteptatul FNT - Festivalul Naţional de Teatru, ajuns la ediţia a 22-a. Până pe 4 noiembrie 2012, Bucureştiul devine un Mecca al teatrului românesc, găzduind actori, regizori, coregrafi şi invitaţi speciali din toată ţara. Spectatorul, tânărul şi fragilul spectator sau cel experimentat şi ferm în dependenţa sa de teatru, este chemat într-un pelerinaj pe la toate scenele importante româneşti pentru a se bucura de programul de curăţire spirituală (pe care îl găsiţi aici).
 
Doi x Doi, prezentat vineri de la 20:30 în sala mică a TNB-ului în curs de renovare (intrarea se face de acum prin spate), este un spectacol atipic, un dublu spectacol constituit din punerea în scenă a două piese diferite - Tigrul, de Murray Schisgal şi Amantul de Harold Pinter, de către acelaşi regizor, Vlad Stănescu. "Lipiciul" care ţine cele două momente unite este tema singurătăţii, tratată din perspective diferite.
 
În Tigrul, Gloria (Amalia Ciolan) şi Benjamin (Marcelo Cobzariu) sunt victimă şi prădător, într-un raport care se inversează între cei doi şi care e simetric cu cel care vizează societatea. Ben, un poştaş frustrat din pricina conformismului stupid şi ignoranţei societăţii în care trăieşte şi care i-a marcat existenţa, condamnându-l să trăiască într-un subsol, singur, doar cu operele marilor filosofi ai lumii, ajunge în punctul în care o răpeşte pe Gloria, aşa-zisa femeie de bani-gata, fără prea multe dotări intelectuale, perfectă pentru satisfacerea dorinţelor lui carnale. Numai că mâţa din sac nu e chiar atât de inferioară intelectual, mascând sub o obedienţă şarmant-feminină nu numai o inteligenţă la nivelul celei masculine, ci şi acelaşi crez al omului sătul de nimicnicia şi platitudinea celor din jur. Tigrul-Benjamin cade, la rândul lui, pradă şarmului feminin, iar amândoi se descoperă a fi subjugaţi de societate. Din această solidaritate se naşte cel mai frumos sentiment al lumii, dragostea. Singurătatea afirmată a bărbatului găseşte un ecou în singurătatea mascată a femeii, datoare să-şi trăiască viaţa alături de un soţ faţă de care nu mai simte nimic, iar împreună, sunt, poate singurii oameni care discută şi se luptă cu cele mai grave probleme ale lumii.
 
Tot acest parcurs se desfăşoară în aproximativ 40 de minute, într-un decor cvasi-minimalist (care va fi pur şi simplu dat la o parte pentru a face loc celui următor), pe ritmul marilor compozitori ale lumii lăsaţi să cânte de pe discurile de pick-up al eruditului Ben. Absurdul situaţiei fac din aceasta jumătate de spectacol (dacă privim DoixDoi ca întreg) o comedie deghizată. Tot deghizat devine şi discursul plin de patos al bărbatului, încercând să o convingă pe Gloria, dar şi (prin extindere, doborând pereţii invizibili ai scenei) pe spectatori, că lumea în care trăim este una ternă care ne face prizonierii automatismelor. Vocea personajului devine vocea unui autor care trage semnale de alarmă, topindu-se mai apoi pentru a-şi lăsa personajul să evolueze.
 
Amantul e mai mult o dramă a relaţiilor de cuplu între doi oameni căsătoriţi de mai bine de zece ani - Sarah (Maia Morgenstern) şi Richard (Mircea Rusu). Soţ şi soţie, cei doi jonglează între adulter şi gelozie, jucând unul pentru celălalt rolul unui amant. Bărbatul pleacă dimineaţa de acasă pozând într-un om de afaceri serios şi respectabil, pentru a face loc amiezii în care femeia îşi primeşte amantul seducător şi sălbatic, întorcându-se seara cu statutul cu care a plecat. Din conversaţiile lor aflăm că fiecare dintre ei îngăduie celuilalt să aibă o aventură, de dragul evadării din monotonie şi a păstrării impresiilor bune, doar ca, spre finalul piesei să fim surprinşi de faptul că amantul e de fapt soţul (aceeaşi Mărie cu altă pălărie). Dedublarea în sine este o opţiune textuală de mare efect pentru public, purtând cu ea morala întregului spectacol (dacă poate fi vorba de o "morală"... mesajul, mai degrabă). Singurătatea nu este manifestată explicit, ca-n Tigrul, ci este o boală a cuplului, care ajunge să se trateze de ea, inventându-şi măşti şi jucând diferite roluri opuse tipologiei lor reale. Punctul culminant vine atunci când, amantul-soţ îşi respinge amanta, declarându-se neatras de ea. Sarah este descumpănită, iar când soţul-amant vine acasă, ea trebuie să îşi recalibreze sistemul de relaţionare cu bărbatul din faţa ei. Cine este acesta până la urmă? Şi la urma urmei, de ce n-ar putea fi şi soţ şi amant, în acelaşi timp?
 
Vlad Stănescu propune o abordare simplă, fără prea mari intervenţii regizorale, lăsând poveştile să vorbească de la sine. Singurul lucru deranjant, poate, este antractul şi diferenţa de durată a jumătăţilor (care nu rămân chiar jumătăţi), dar motivat de statutul de spectacol-coupé. Interpretarea actorilor nu dezamăgeşte, fiind pusă în slujba imaginii de ansamblu a spectacolelor şi nu neapărat în conturarea unui anumit personaj care să epateze. Nu epatează, ci asigură fluiditatea unui spectacol echilibrat ca atmosferă.