De data aceasta, regizoarea a luat o pauză, şi-a dorit o vacanţă. Este prima ei comedie pe care o regizează şi totul pare o spumă, o joacă, fiecare cadru îl priveşti zâmbind. Nu e telenovelă, nu e melodramatic, nici greţos de liricoid. Este o comedie romantică foarte frumos realizată, iar partea de acţiune italiană pare - nu numai pentru actorii care joacă cu plăcere - recreaţia de vis.
Din start trebuie să vă spun că niciodată nu aţi mai văzut un film cu mai mulţi şi mai frumoşi ochi albaştri ca aici.
Pe Trine Dyrholm o ştim deja din filmul trecut al regizoarei. Însă acum, parcă o vedem pentru prima dată. Actriţa pur şi simplu iradiază, e solară când zâmbeşte, e credibilă cu ochii plini de lacrimi, umple cadrul, taie răsuflarea nu numai partenerului Pierce Brosnan). De mult, de la Juliette Binoche nu am mai văzut pe ecran o mimică mai emoţionantă, mai sugestivă, o privire mai profundă decât orice cuvânt.
Chiar dacă fluviul poveştii curge în subteran dramatic, pentru că şi Ea şi El au suferit şi încă o fac, povestea regizoarei nordice aduce o bucurie de a trăi benefică, rar întâlnită în ultimul timp.
Sunt rochiile înflorate ale mamei, această Ida care reuşeşte să treacă cu bine şi cu zâmbet înţelegător peste boală, peste trădare, peste momente stânjenitoare, frică sau confuzii. Aleargă desculţă prin livada plină cu fructe de lămâi şi zburdă ca o şcolăriţă. Sau îşi ţine în braţe fata care urmează să se căsătorească şi aceea stă iar pui mic, cuminte, lângă ea, în pat. Sau se bălăceşte sprijinită de umărul fiului-soldat, amândoi cu picioarele goale în apa de la mal, privind răsăritul.
Mici scene, detalii strecurate peste tot, multă culoare şi lumină, rochiile retro ale fetei, perdele cu flori vesele, interioare dichisite, altfel, mai umane parcă decât în comediile Norei Ephron sau franţuzescul Décalage horaire. Şi tăceri, şi ample planuri panoramice, în care peisajul de vis te îmbie să te scufunzi în el şi să uiţi de toate, cu pacea lui, într-un mod de a filma şi monta deja tipice acestei regizoare.
De la genericul de început, în care scrisul se dizolvă în particule vesele, galbene, ca de polen, până la final, chiar cu cele câteva lungimi, filmul e o încântare. Nu ştiu dacă pentru toate vârstele, nu ştiu dacă pentru toate sexele, dar clar un film de suflet, de colecţie.
Momentele delicioase de umor - destule! - (mai ales prima întâlnire din parcare) se împletesc armonios cu mărturisiri sincere, genul acela pe care le spui mai degrabă unui străin decât familiei.
Cu toate că devine previzibil (mai ales partitura fiului lui Brosnan), contează să vedeţi cum găseşte regizoarea să rezolve uman şi plastic o situaţie complicată. Sunt multe scene originale, fără ca acea exagerare tipică comediilor să fie prea evidentă aici. Discuţii mamă-fiică, tată-fiu, angajat-angajator, soţ-soţie, o multitudine de faţete înguste ale aceluiaşi cristal. Toate umane, profunde, scânteietoare.
Un film care te învaţă cum se deschide uşa coliviei din interior. Minunat, de luat acasă.
Iar zâmbetul ei, de ţinut minte şi de folosit des.