O comedie cu gust amar - Den skaldede frisør / Oricum te iubesc la Comedy Cluj, 2012

Dacă numele lui Tudor Giurgiu se leagă mai ales de TIFF, al lui Sorin Dan tinde să se "lipească" de Comedy Cluj, festivalul pornit de el şi ajuns în 2012 la a patra ediţie. Din primăvara TIFF-ului până în toamna Comediei, Clujul întinde o punte de aşteptări peste vara secetoasă a cinefililor. Apare astfel la orizontul promovării filmului actual un tandem managerial în concurenţă acerbă, nerecunoscută ca atare, dar benefică din punct de vedere cultural. Cu cât sunt mai multe festivaluri de anvergură, Clujul poate spera la statutul de Capitală Culturală Europeană. Fratele mai mic al TIFF-ului îl ajută puternic să spere.
 
Dacă nu avem o concurenţă reală pe piaţa legumelor, de exemplu (şi veţi vedea de ce mă refer la castraveţi, lămâi, ridichi), la Cluj îşi face loc, se insinuează tiptil concurenţa între festivaluri de film şi nu peste mult timp, dacă lucrurile merg bine, vom asista la concurenţă între producători de film, după ce proiectul studiourilor din Dealul Lomb se va finaliza. În această direcţie ne-a încălzit inima preşedintele festivalului Comedy Cluj, domnul Sorin Dan, la discursul de inaugurare din cinematograful "Florin Piersic". Dar la noi lucrurile merg bine?
 
Profilul unui festival orientat pe genuri cinematografice, precum Comedy Cluj, este dificil de menţinut la parametrii obiectivităţii rigide. Conştienţi de acest risc, organizatorii au optat pentru accepţia mai laxă a termenului, oferind o gamă variată de "producte comice" şi mai puţin comice, e drept, dar subsumate până la urmă, cumva, cu greu, genului: de la comedia romantică diluată sentimental la horror, animaţie, circ politic, comedie bufă şi de aici înapoi la melodrama subţire sau la comedia... dramatică.
 
Startul l-a dat, la gala de deschidere, Den skaldede frisør / Oricum te iubesc (2012), film semnat de Susanne Bier cu Pierce Brosnan în rolul principal. Frumosul, descurcăreţul, agilul James Bond e aici încorsetat în tipologia unui solitar om de afaceri profilat pe comerţul cu legume (castraveţi, lămâi, ridichi), pe nume Philip, sensibil şi ocupat, care se îndrăgosteşte la vârsta tâmplelor cărunte de o coafeză din Copenhaga, bolnavă de cancer, cheală în urma citostaticelor, pe nume Ida. Scenariul cusut cu aţa albă a compasiunii faţă de persoanele atinse de această boală o coteşte educativ spre umorul revigorant, tonic, dar punctează cu fineţe drama personajului feminin. Interpreta Idei, Trine Dyrholm, e o femeie plină de farmec, peruca îi vine perfect, rochiile purtate de asemenea, dar asta nu reuşeşte să dea mai multă credibilitate relaţiei înfiripate. Întâlnirea se produce cu ocazia nunţii copiilor lor, nuntă programată a avea loc în Italia, într-o localitate la malul mării, unde dau buzna soţul Idei cu amanta, guraliva mătuşă a mirelui, fratele miresei şi prietenii.
 
Situaţiile comice alternează cu scene lirice având ca fundal apusuri de soare, nisipul plajei, marea. Tensiunea se precipită până în punctul în care tânărului mire i se dau în vileag înclinaţiile homosexuale. Nunta nu mai are loc, tinerii ies din scenă, povestea fiind focalizată pe Ida şi Philip în continuare, dar deviaţia de la normalitate a tânărului, alături de drama eroinei principale, lasă un alt gust amar indus de "bolile secolului" avute în vedere de scenarişti (Susanne Bier şi Anders Thomas Jensen) pentru a face comedie din ele.
 
Un alt element deranjant al scenariului este modul în care se face aluzie la România pentru a stârni râsul. De cel puţin două ori, când ambianţa e lâncedă, împuţită, omul de afaceri cu legume (castraveţi, lămâi, ridichi) spune constatând sastisit "atmosferă ca-n România" sau "castraveţi stricaţi ca-n România". Şi lumea din sală râde... ca de o glumă bună. Amănuntul mă revoltă ca cetăţean român, deşi pare un fleac. Nu era destul că ne batjocorea presa internaţională, ne-am obişnuit cu asta, nu-i aşa, acum am ajuns să ne vedem batjocoriţi în conştiinţa şi în memoria artistică a Europei şi aşa vom rămâne, din păcate, pentru multă vreme. Nu numai scrisul rămâne, ci şi imaginea. Parcă şocul e mai puternic atunci când vine pe neaşteptate dintr-un film inofensiv, fără nicio legătură cu plaiul nostru idealizat. Îţi mai vine să-l idealizezi?
 
Pentru motivele arătate şi pentru acest amănunt / accident din scenariu, minor în aparenţă, filmul Den skaldede frisør mi-a lăsat un gust amar. O comedie, în fond (în sens bacovian), aşadar o comedie amară, în ciuda intenţiei evidente de a plăcea şi de a cuceri marele public.