Nu e fun să fii adolescent într-un oraş de provincie din România anului de preaderare 2005. Oricum (imensă banalitate, dar de mult n-am mai văzut-o pe scenă) nu-i deloc fascinant să ai 17 ani, să locuieşti într-o fundătură urbană unde nimic nu se schimbă niciodată, să depinzi de profi rămaşi în epoca de piatră, de părinţi cu iluzia nezdruncinabilei autorităţi şi de ora fixă de intrat în casă. E (nu-i aşa?) vârsta modelelor existenţiale, a revoltei şi fugii de acasă.
Ingratitudinea şi naivităţile copilăriei târzii – ale tinereţii incipiente – trăite în bucla temporală a provinciei autohtone. Încrederea în teatru ca formă de evadare. Ratarea personală şi investiţia de speranţă în forţa inaugurală a celor ce vin. New York [Fuckin' City], un spectacol de "neprofesionişti" (regizat de autorul textului, finisat de un actor, jucat de doi elevi autentici de liceu şi un la fel de autentic student – viitor publicitar), e o fascinantă (şi surprinzătoare) poveste despre generaţia "care nici măcar nu este în criză".
Textul este atipic (până la un punct, e adevărat) pentru scriitura dramatică a lui Peca Ştefan. Deocamdată, e singurul care nu permite evadări din schema realismului nemediat, păstrează o unitate de situaţie, spaţiu, timp, recurge la minimum de accesorii teatrale (la ani-lumină de complicatele structuri vizual-muzicale din, pe de o parte, Andreea, Andreea sau I Hate Helen, pe de altă parte România 21) şi restrânge blajin trimiterile autoreferenţiale (asta nu înseamnă că renunţă la prezenţa în text a anti-eroului arhetipal Peca, ci doar la intromisiunea lui scenică şi caricaturizarea excesivă prin care Ştefan lua distanţă de propria imagine încă în construcţie).
Pe de altă parte, însă, temele dramaturgiei lui Peca rămân aceleaşi, obsesiile lui sunt în continuare prăpastia generaţionistă dintre părinţi şi copii, existenţa cotidiană deviantă, spectrul ratării şi disperarea autodistructivă, Oraşul (sau oraşul, de data asta) erodat, viciat, resemnat, mort. De data asta, luate "pe bune", cu toată încărcătura de implicare personală (şi a dramaturgului, şi a actorilor, care-şi împrumută numele personajelor), fără şarjă, sarcasm şi detaşare auctorială, pentru că ceea ce face nota distinctă în acest New York [Fuckin' City] al lui Peca, cu tot umorul, ironia şi lipsa lui de pretenţii (metafizice, metanarative), este, în realitatea, emoţia asumării.
O asumare de cu totul altă natură decât cea din textele şi spectacolele Gianinei Cărbunariu (exemplul cel mai radical al momentului), dar care devine extrem de evidentă prin raportarea la strategiile de deconspirare a alienării existenţiale, în diversele ei forme, prin împingerea în absurd din Showdown (anterior montat, inevitabil, tot de propriul autor, tot la Green Hours). New York [Fuckin' City] vorbeşte, relaxat, cu zâmbetul pe buze, pe limba tuturor, despre un oraş – Târgovişte, o lume – a elevilor de liceu exasperaţi de universul mental antediluvian al profesorilor şi inerţia părinţilor, despre marele mit al succesului în Occident, despre atracţia la fel de mitică a Capitalei şi evadarea prin teatru. Teatru care nu e magic, e visceral, e şansa vieţii şi pianul imaginar cu care poţi face realitatea să vibreze (pianul sau fratele lui hiper-imaginativ, creator de muzici sferice şi născător al cosmosului, emanaţie a Arhitectului cărtărescian).
Şi mai vorbeşte despre ceva New York [Fuckin' City], un subiect fragil şi spinos, foarte greu şi rar abordat chiar în dramaturgia (şi literatura) tinerilor: cezura ontologică care-i desparte pe copiii Revoluţiei de cei ai tranziţiei cu banane, portocale şi televiziune la liber. Generaţia (deşi nu e cel mai bun termen) a celor dintâi poartă, fatalmente, tarele neîmplinirii, ale abandonului sau ale pactului confortabil cu o societate ale cărei reguli le fac părinţii; copiii democraţiei încă infantile au pierdut gena fricii (ori s-au născut fără ea), inconştienţa lor nu e doar greşeală de tinereţe, căci poartă în ei gustul riscului existenţial. Nu zece ani îl despart pe Laur cel întors în patru labe, după succesul/ ratarea-i transoceanică, să zacă dulce-fatal în oraşul de baştină, de liceenii Adi şi Irina (în ciuda inspiraţiei permanent biografiste a lui Peca, doar în New York [Fuckin' City] personajele preiau numele actorilor), vaccinaţi contra dezamăgirii şi gata să schimbe ei o lume, mai mică sau mai mare. Ce-i desparte e sângele care le curge prin vene, al lui, încărcat de viruşii unui sistem social perpetuat parazitar, al lor, rapid, năvalnic, cu anticorpi bine dezvoltaţi. Cinismul care ascunde impotenţa socială contra optimismul prin care poţi privi albastrul cerului. Şi, în răspăr cu Peca însuşi, optimismul câştigă, energia vitală a celor ce nu cred în lanţul trofic.
De aici emoţia, de aici asumarea.
P.S. New York [Fuckin' City] e, pentru new-yorkezii mai mult sau mai puţin get-beget, o formulă ironic-tristă de alint (proliferând scriptic de preferinţă pe tricouri şi insigne) a oraşului-matcă. Din păcate, româna nu prea are posibilităţi expresive pentru un astfel de Bucureşti, cimitir al vieţii mele.