Tineri la repetiţii - El amor y la muerte, la SoNoRo - Love Unlimited, 2012

Urechea umană este un organ de simţ foarte intuitiv. Ne putem da seama uşor când ceva "sună" bine, chiar foarte bine, fără să avem mari cunoştinţe în domeniu, la fel de bine cum putem intui dacă muzica şchiopătează pe alocuri, pierde note sau ritmul pe drum. Nu putem spune cu precizie ce anume se întâmplă, dar sesizăm. De asemenea, urechea umană lucrează şi mai bine când este corelată cu ochii, cu simţul văzului, atunci muzica devine un fel de balsam pentru gândurile noastre, cu miros plăcut, la fel de plăcut ca muzica pe care o ascultăm. Aşadar, nu pot să vă povestesc ce anume s-a petrecut la repetiţia de sâmbătă după-amiaza (10 noiembrie 2012) a concertului El amor y la muerte din cadrul Festivalului SoNoRo, 2012 - la care tinerii au avut acces datorită site-ului Liternet.ro, în parteneriat cu festivalul - am rămas doar cu impresia inefabilă că am ascultat o muzică minunat interpretată şi cu o sumedenie de revelaţii prilejuite de aceasta şi de priveliştea muzicienilor din sala Palatului Cercului Militar Naţional. Lucruri pe care, probabil, nu le-aş fi observat în mod normal, la un concert.

În primul rând, corpurile artiştilor învăluite de muzică... De cum am păşit în încăperea maiestuoasă a sălii de concert, pe scena flancată cu eleganţă de câte două cariatide de marmură, o femeie desprinsă parcă dintr-un film de Mihalkov cânta la pian. Ne zâmbeşte, întorcând capul pentru o fracţiune de secundă, apoi îşi dedică privirea când partiturilor, când claviaturii pe care degetele ei se mişcau graţios. Şi când spun graţios, nu o spun doar de dragul profilării unei imagini lirice (sau conform unor mituri despre pianişti). Când nu atingeau clapele pianului, mâinile acelei femei - Diana Ketler, am aflat ulterior - făceau în aer mici demonstraţii de balet, un dans al unei mâini pe ritmul creat de cealaltă, cu mişcări calme de încheietură, apoi se încordau pe clape scoţând sunete puternice, în deplină coordonare cu capul femeii care se apleca asupra muzicii. E imposibil să nu studiezi asta după ce te obişnuieşti cu muzica liniştitoare a lui Enrique Granados - El amor y la muerte pentru pian solo. 

Apoi, pe scenă au urcat şi alţi muzicieni. Violonistul Andrej Bielow, violoncelistul Bernhard Naoki Hedenborg şi Răzvan Popovici, directorul festivalului, violist (instrumentul său se numeşte violă şi este diferit de vioară, prin dimensiune şi timbru, am aflat...), toţi binedispuşi. Se salută - ba în rusă, ba în germană, apoi domnul Răzvan Popovici aruncă o privire în sală şi spune zâmbind "Let's speak in English, it's not fun for the students!", îşi scot instrumentele din carcasele lor frumoase şi încep să le acordeze. E o căldură specifică, a artistului care îşi pregăteşte instrumentul, îmbrăţişându-l ca pe un copil, dar cu siguranţa şi cu precizia gesturilor făcute de atâtea ori, e ceva mai subtil şi mai intens decât simplul performance. Se aşează fiecare pe scaun, într-o poziţie demnă, ca nişte statui mişcătoare, fără a fi încordaţi, glumind mai tot timpul. Sunt prieteni, se cunosc de mult timp, transmit o energie pozitivă. Vom auzi Josef Suk - Elégie pentru trio cu pian, Op. 23 şi apoi un aranjament pentru pian şi coarde, Franz Liszt - Malédiction. Vom vedea nişte trupuri care se unduiesc uşor în bătaia ritmului, ca nişte trestii muzicale (ar fi zis Pascal...), în care muşchii zvâcnesc la fiecare atingere a corzii, nişte chipuri pe care, într-un fel sau altul, poţi citi ceea ce auzi şi câţiva oameni care comunică fascinant din priviri şi care inspiră puternic înainte să înceapă să cânte, ca şi cum muzica ar veni din ei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine a fost un adevărat spectacol.

Ajung şi ceilalţi muzicieni: Oliver Schnyder, pian, Alina Pogostkina, vioară, Bjørg Lewis, violoncel şi Lars Anders Tomter, violă. Aceeaşi bună-dispoziţie. Spectacolul continuă cu Gabriel Fauré - Cvartet cu pian, Nr. 1, în Do minor, Op. 15. Muzica trece deja în sfera metafizicii, parcă ar fi fost acolo din totdeauna, fără să mai ţină cont de noi şi de simţurile noastre. Nu în sensul monotoniei, pentru că se repetă, se reiau frânturi, se discută, se glumeşte. Muzica devine doar un pretext al evenimentului, dar un pretext bun, universal, în care artiştii investesc pasiune, pasiune vizibilă, care îi uneşte în mod invariabil. Poate părea inutil ce v-am povestit, dar să ştiţi că e o terapie foarte bună să te laşi cuprins de note muzicale şi apoi să fii atent la detalii, la chipuri, la sincronul arcuşurilor pe unele pasaje muzicale, la coregrafia involuntară a trupurilor, la priviri, la zâmbete, la tempo-ul definit în termenii italieni, pronunţaţi de artişti înainte de a începe într-un mod care sună atât de jucăuş, creând o intimitate la care te simţi onorat să fii părtaş şi pe care oricum ţi-o imaginezi, fără să vrei, în timpul concertelor, privindu-i. Văzându-l la repetiţii, artistul din faţa ta devine mai uman şi mai apropiat ţie, spectatorului, iar asta, în mod paradoxal, reliefează şi mai mult actul lui artistic.

Chiar dacă nu aţi fost prezenţi la repetiţie sau la concertul propriu-zis de sâmbătă seară (10 noiembrie 2012), mai aveţi o şansă. Chiar două. Liternet.ro organizează şi vineri, 16 noiembrie 2012 şi duminică, 18 noiembrie 2012, repetiţii-concert la care sunteţi invitaţi. Dacă nu, vă recomandăm cu tot dragul programul Festivalului SoNoRo, 2012.