Ce e tonic (venind din partea unui om în vîrstă de 75 de ani) e teribilismul nediluat ce emană din Killer Joe - noul său filmuleţ independent şi sfidător-nerespectabil, care, vîndut Multiplexurilor lumii (inclusiv celor de la noi) ca un film de gen regulamentar, se transformă, pe parcursul ultimei jumătăţi de oră, într-un spectacol de-a dreptul avangardist în comparaţie cu cinema-ul proiectat de obicei în malluri: un amestec de pantomimă sadeiană şi parabolă mesianică degenerată, cu un final în care pur şi simplu se taie filmul.
Plasat într-un lumpenland texan de rulote-locuinţe, fast-food-uri, baruri de striptease şi televizoare deschise la orice oră, filmul se anunţă iniţial a fi un "noir cu proşti" - adică unul semi-comic -, în liniile trasate de fraţii Coen prin filme ca Blood Simple, Fargo sau Burn After Reading. Cel mai coenian personaj e un tată (Thomas Haden Church) cu mintea mult încetinită de drogurile luate din stocul de contrabandist al fiului său (Emile Hirsch). Mama băiatului (care a divorţat de multă vreme de tatăl său) a sustras şi ea, recent, din acelaşi stoc, îndatorîndu-l pe băiat la un gangster mai mare. Drept care fiul se înţelege cu tatăl s-o ucidă (el deţine informaţii cum că sora lui mai mică ar urma să încaseze asigurarea) şi apelează la serviciile unui profesionist (poliţist în restul timpului) supranumit "Killer Joe" (Matthew McConaughey). Atît sora mai mică (Juno Temple), cît şi mama ei vitregă (Gina Gershon) află imediat de planul băieţilor, şi singura problemă a familiei (pentru care morala nu pare să se fi inventat încă) este că nu poate plăti avansul cerut de Joe. Propunerea alternativă a acestuia? Să i se jertfească o virgină - adică sora mai mică. Şi, în urma acestui clenci narativ gîdilător-scabros (sora spune că are 12 ani, avînd totuşi mai mulţi), lupul le intră în casă - fiecare membru al familiei, în afară de fată (şi de fratele ei, ţinut pe-aproape de propriile pulsiuni incestuoase), găsindu-şi de lucru prin oraş înaintea orei la care Joe se prezintă la uşă cu buchetul lui de flori, cu faţa lui de ex-june prim şi cu vorbirea lui tandru-tărăgănată (exersată de McConaughey în atîtea comedii romantice). Fata e imediat subjugată sexual - nu e chiar o nimfetă, dar nici chiar un înger; în schimb, Joe are o certă latură mesianică - îi spune poveşti din tabloide de parcă i-ar spune parabole. Din punct de vedere clinic e un psihopat, dar din punct de vedere literar este şi o versiune a Străinului Misterios care invadează o celulă socială bolnavă (adesea o familie - clasicul exemplu cinematografic este Teorema al lui Pasolini), în scopuri mîntuitoare sau apocaliptic-punitive. Pedeapsa pe care le-o aplică în cele din urmă posibililor săi viitori socri, în bucătăria acestora, ia o formă obscen-teatrală - e ca şi cînd ar pune în scenă cu ei (şi mai ales cu ea) o adaptare semi-naturalistă, semi-stilizată după de Sade, cu accesorii împrumutate de la KFC. (Scenariul lui Killer Joe e scris de un dramaturg premiat cu Pulitzer, Tracy Letts, şi are la bază o piesă de-a acestuia.) Luîndu-şi definitiv adio de la cariera sa de erou de rom-com-uri, McConaughey se aruncă asemenea unui Brando în acest pas de deux para-pornografic alături de formidabila cvintagenară Gershon (o veterană în roluri care cer exhibiţionism sexual: Showgirls, Demonlover...). Şi spectacolul nu se opreşte aici, ci mai iese o dată prin tavan: după încă o înfruntare (mai mult de priviri) în jurul mesei de familie, urmează încă o izbucnire de grand guignol, întreruptă abrupt de ultima tăietură de montaj.
Ecranizarea unei bătrîn senzaţionalist după piesa unui tînăr (şi talentat) teribilist (Letts avea 26 de ani cînd a scris-o), Killer Joe exultă în turpitudine, dar şi într-o anumită poezie regională parodico-biblică, şi nu le refuză victimelor lui Joe un pic de patos - paterfamilias-ul declarînd că n-a avut în viaţa lui 1.000 de dolari, mama vitregă (care-i chelneriţă) improvizînd o masă pentru fetiţă din pizza refuzată de un client: cu toată turpitudinile, chiar suboameni nu sînt.