William Friedkin a semnat două ecranizări memorabile. Una dintre ele, The Exorcist, are la bază un scenariu scris chiar de autorul cărţii - William Petter Blatty. Cealaltă e The French Connection. În filmul prezent acum pe ecrane, Killer Joe, Friedkin face echipă cu Tracy Letts, autorul piesei de teatru pe care o ecranizează.
Killer Joe caută să construiască o poveste sumbru-comică pe bătrîna idee că păcălitorul ajunge să fie cel păcălit. O idee pe care filmul o aduce în lumea contemporană, în care nu mai există perdele. Dincolo de această actualizare a tiparului clasic, niciuna dintre laturile povestirii (sumbrul sau comicul) nu este suficient de clar susţinută încît să poţi fraterniza în vreo direcţie cu cele derulate pe ecran. Iar ideea pe care filmul îşi conturează povestea e suficient de comun asumată încît să nu reuşească să stîrnească în mintea spectatorului o dezbatere cît de cît însemnată.
Killer Joe înfăţişează o serie de aventuri (care ar trebui să aibă ceva mister, tensiune psihologică şi să fie armonioase unele în relaţie cu celelalte) în timpul cărora m-am întrebat constant dacă prezentarea e serioasă, dacă nu cumva - ca dezvoltare discursivă - e un film făcut "în bătaie de joc". Poate că Friedkin a dorit să se apropie ca realizare de relatările cu accente comic-moralizatoare ale fraţilor Coen, cum ar fi The Ladykillers. Cert e că necontenit realizezi că pe ecran e o discuţie morală importantă - urmărim un complot în vederea unei crime, o serie de situaţii care vorbesc despre onestitate în cuplu, sau despre mercantilism, sau care prezintă o imagine a acestei societăţi, o societate captivă în spiritul consumist fast food -, însă construcţia secvenţelor care trebuie să susţină acest edificiu moral (critica socială) este atît de lipsită de profunzime încît de multe ori ar trebui să îţi acoperi ochii pentru a te proteja de valul de precaritate care se revarsă de pe ecran.
Chiar dacă nu a mai putem găsi o secvenţă de acest gen în niciun alt film şi, poate, în niciun alt produs al culturii populare, nu e nimic iconoclast în gestul lui Joe Cooper (killer-ul de pe ecran, întruchiparea răului-izbăvitor; pe acest tip de contraste extreme sînt construite personajele emblemă ale filmului: Joe Cooper şi Dottie Smith, care este o prostuţă-iluminată). Gest în care Joe o obligă pe Sharla Smith (expresia femeii vulgare, gata să vîndă pe oricine - după ce s-a vîndut în primul rînd pe sine) să facă o felaţie unui picior de pui de la KFC; în timp ce el, Joe Cooper, tremură din toate încheieturile şi se apropie de extaz. Prin contextul în care apare (Sharlei tocmai i-a fost aplicată şi o corecţie fizică, are faţa plină de sînge în urma întîlnirii cu pumnul feroce al lui Joe) şi prin banalitatea referinţei la realitate (conştiinţa fast-food), secvenţa pierde posibila valoare culturală (critica unei conştiinţe-consum) şi devine doar un moment de vulgaritate, gratuit şi umilitor pentru personaj şi pentru actorul care trebuie să susţină acest personaj. Gratuit şi umilitor fiindcă are doar rolul de a şoca - sau distra, după cum va recepta spectatorul secvenţa. Din cauză că nu există un sens important pentru care gestul acesta să fie un mediator, oricare dintre aceste două posibilităţi trivializează secvenţa.
Pelicula lui Friedkin abundă în momente în care violenţa este extremă (şi are parte de o reprezentare grafică precisă), fapt care ascute panta pe care coboară Killer Joe ca echilibru şi ca rafinament. Vulgaritatea şi pornografia încep acolo unde imaginea rămîne un semn fără semnificat. Cînd se (re)prezintă pe sine ca informaţie senzorială, una fără conţinut. Astfel, filmul invită la o vizionare în care tocmai ceea ce este înfăţişat - violenţa fizică, violenţa sexuală - trebuie să creeze plăcere. O plăcere senzorială întărită şi de filmările senzuale realizate de Caleb Deschanel.