O atmosferă de pompe funebre se degajă din cam fiecare cadru al unui film pe care nu mulţi s-au înghesuit să-l vadă şi pe care prea puţini îl vor aprecia cum se cuvine. The Final Cut se cheamă filmul, iar distribuitorii români, cu gândul la vechile centre de închirieri video, i-au zis Memorie finală.
Regizorul debutant Omar Naim pătrunde curajos pe un teritoriu care până mai deunăzi era arvunit de alde Philip K. Dick şi unde n-aveai voie să intri dacă nu erai şcolit în publicitate (sic!). Suntem într-un viitor indefinit şi rudelor celor morţi li se oferă şansa de a-şi aminti, pe un ecran de cinema, numai lucrurile minunate din viaţa dispăruţilor, într-un montaj de (re-sic!) 90 de minute. Montajul e posibil pentru că aproape fiecare nou născut are implantat în creier un device care îi înregistrează viaţa complet şi încontinuu. Sarcina de a transforma mii de ore mai mult sau mai puţin incitante (citeşte murdare) în 2 ore emoţionante (citeşte curate) îi revine cutter-ului, personaj cu aer de cioclu, care ignoră avertismentele protestatarilor ("Remember for yourselves!") şi care se supune orbeşte celor trei legi pe care regizorul le prezintă, asimovian, în debut. Dacă trece prin mâinile şi maşina (combinaţie de Moviola cu Macintosh) unui astfel de cutter, un pedofil infect, de exemplu, arată ca un gentleman corect. Doar dacă...
În aceeaşi ligă cu BlowUp, Conversaţia, Strange Days - ceea ce nu-i puţin - The Final Cut atinge teme dureroase ca manipularea (fie ea filmică sau politică), cenzura, voyeurismul şi identitatea, mai mult sau mai puţin alienată.
În rolul cutter-ului Hakman (!), un Robin Williams placid confirmă ceea ce ştiam de mult - clownii sunt cei mai buni tragedieni - şi conferă greutate acestui Eternal Sunshine of the Spotless Mind pentru adulţi.
Apropos, titlul original nu e neapărat o referinţă la Pink Floyd ci la cinematograf în general, un cinematograf imperfect, în cazul de faţă, dar mai ales în cazul de faţă întrebarea e pertinentă şi se impune: cine are nevoie de filme perfecte?