Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Topuri 2012

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

2012 - Filme şi puţină muzică


decembrie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În jur de o sută şaptezeci de filme au avut premiera în Romania în acest an. Totuşi, anumite filme lansate în 2012 pe mapamond vor ajunge numai în 2013 la noi, cum sînt Amour sau Lincoln, de exemplu. Alte filme foarte bune ale acestui an nu cred că vor mai ajunge pe ecranele noastre - cum e Moonrise Kingdom, de exemplu, care în Cluj-Napoca a avut o vizionare în cadrul Festivalului de Comedie. Nici Cosmopolis al lui David Cronenberg nu a fost distribuit, nici Tabu al lui Miguel Gomes, nici Killing Time al lui Florin Piersic Jr., care ar fi fost în top dacă intrau pe ecranele noastre. Pe de altă parte, dintre filmele distribuite naţional nu am reuşit să văd Le Havre al lui Aki Kaurismaki şi Tinker Tailor Soldier Spy; poate că acestea ar fi fost în top fără probleme. De asemenea, mi-am permis să aduc în top un film care a rulat doar de trei ori în România în 2012, de două ori la Cluj-Napoca în cadrul TIFF şi o dată în Bucureşti în retrospectiva TIFF. Însă acesta chiar e un film deosebit!

Coordonatele pe care le-am urmărit în alcătuirea acestui clasament sînt date de intenţiile vizibile în construirea fiecărui proiect - relaţia dintre subiect şi transpunerea acestuia în imagine, totul privit şi prin prisma unor filme de referinţă pentru tipul de demers abordat de peliculele eligibile aici; apoi de raportarea morală a autorului la propriile personaje şi la spectator, de modul în care autorul (dacă e vorba de un film independent) sau sistemul (dacă e vorba de un film hollywoodian) îşi fac simţită prezenţa în film în mod negativ, prin prejudecăţi, conservatorism, promovarea visului american.

Acestea sînt motivele care au eliminat din top filme precum Carnage, După dealuri, Le gamin au vélo, The Artist ori Killer Joe (de altfel, în discutarea fiecărui film în parte, în cronicile dedicate acestor pelicule odată cu lansarea lor pe ecranele noastre, am încercat să evidenţiez cît mai bine laturile menţionate anterior). De cealaltă parte, am dorit să aduc în top producţiile hollywoodiene în cadrul cărora există lucruri de contemplat dincolo de spectacolul rezultat în urma folosirii unor tehnnologii de creaţie din ce în ce mai performante. Nu tot ce vine dinspre Hollywood trebuie luat peste picior. E adevărat că un număr mic de proiecte gestionate de marile studiouri americane (un grup infim raportat la producţia industriei de film din State) rămîne peste ani drept referinţă cinematografică. Însă Hollywood-ul oferă ceva important, o imagine definitorie a stării mentale a societăţii (americane şi, într-o oarecare măsură, occidentale) într-un timp precis. 

10. To Rome with Love
un film în care Woody Allen nu e atît de proaspăt pe cît ne-am dori, însă şi atunci cînd nu e în cea mai bună formă (şi reciclează date ale poveştilor sale trecute), Allen tot are suficientă substanţă încît să se ridice peste un întreg sezon de comedii hollywoodiene.

9. Cloud Atlas
o producţie curajoasă a fraţilor Wachowski şi a lui Tom Twyker - dat fiind bugetul de care a avut nevoie acest proiect, unul impresionant pentru un film european, 100 de milioane de dolari; un film care (pentru ceea ce înseamnă cinematograful) nu excelează nici în poveste, nici ca povestire, dar, totuşi, pentru cine nu ajunge să întîlnească 2001: A Space Odyssey, Brazil sau Blade Runner, este un film care propune teme de reflecţie importante.
 
8. Life of Pi
e realizat de Ang Lee, autorul care a adus legendele chinezeşti în lumea occidentală a anilor 2000 (urmat magistral pe această cale de Zhang Yimou, prin Hero şi House of Flying Daggers). Life of Pi (alături de Avatar) nu abuzează de cinematograful 3-D şi, spre deosebire de filmul lui Cameron, aici nici măcar nu avem de-a face cu explozii şi super-eroi. Imaginea lui Ang Lee e extrem de catifelată uneori, extrem de mătăsoasă alteori, aproape că ai plonja în anumite ape în care se scaldă personajul principal al filmului. Pe ecran sînt secvenţe care îţi fac pielea de găină prin impetuozitatea lor, dar şi anumite concesii făcute de Lee Hollywood-ului, care te fac să ai rezerve faţă de acest proiect.

7. Toată lumea din familia noastră
o discuţie despre răul familial, despre situaţii dureroase împinse pînă la ultimele consecinţe posibile; cu toate că are unele secvenţe problematice (întîlnirea lui Marius cu tatăl său) şi unele coincidenţe prea evidente (Marius fredonează o piesă Pink Floyd care îi caracterizează foarte bine viaţa), Toată lumea... e o comedie de moravuri care stă în picioare prin mixtura de absurd, comic şi dramatic din partea sa centrală (evenimentele care se petrec în apartamentul fostei sale soţii).

6. J. Edgar
un film biografic în al cărui subsol simţi necontenit că autorul, Clint Eastwood, dezvoltă un studiu de caz despre obsesie şi despre feţele diferite ale personalităţilor (şi persoanelor în genere); o structură narativă antrenantă, frumos orchestrată între mister, crimă şi iubire.
 
5. Visul lui Adalbert
o realizare teribilistă (unde teribilismul trebuie privit ca propunere ludică postmodernă, ceea ce îl face bine-venit), care merge de la prezenţa filmului-în-film, cu accent pe utilizarea filmului ca material de propagandă, pînă la sublinierea prezenţei aparatului de filmat în poveste, prin alunecări ale camerei care simulează mişcările ochiului din stadiul cel mai profund al somnului; un film fără Ceauşescu, despre ultima etapă a prezenţei sale pe ecranele istoriei.

4. Polisse
un film francez despre viaţa unei unităţi din poliţia pariziană care se ocupă doar de abuzurile pe care le suferă copiii; e construit ca un documentar în care vedem cum poliţiştii trebuie să "limpezească" apele în cazuri în care copiii sînt răpiţi, violaţi, puşi să cerşească. Printre picături, poliţiştii trebuie să îşi pună la punct şi propriile probleme existenţiale, nu foarte lesne de desluşit. Un film intens, în care există un episod care priveşte România.

3. Skyfall
Sam Mendes (regie) şi Roger Deakins (imagine) au adus pe ecrane un Bond cu stil, exotic, nisipos, extrem de atractiv vizual.

2. Holy Motors
o zi din viaţa unui actor rezumă o întreagă experienţă umană contemporană digitală şi analogică; unele episoade ale filmului sînt antologice (în verva lui Buñuel), însă finalul e mult prea explicit (ca referinţă la conceptul de persona şi la prezenţa sa cotidiană) pentru a face din acest film un clasic sau un cult. Rămîne, totuşi, o experienţă cinematografică deosebită, care, în prima sa parte, se învecinează cu lucrările video-art, apoi coboară treptat spre zona clasică, musical. Şi sfîrşeşte lamentabil.

1. De Jueves a Domingo
e realizat de Dominga Sotomayor Castillo şi narează dezorganizarea unei familii. Faptele sînt cuprinse excelent şi susţinute fără probleme prin ceea ce ţine de cinematograf - cadraj, apertură, ritm, secvenţe, montaj. În urma vizionării e greu de imaginat cum ar fi putut fi spusă această istorie altfel decît cinematografic, fără a pierde din calităţi.
                                                                   *
 
În ceea ce priveşte muzica, pentru mine au fost două evenimente importante în acest an. Primul (prezenţa lui Tord Gustavsen la Gărâna) mi-a schimbat mult optica asupra modului în care ar trebui audiată muzica acasă, iar al doilea eveniment a confirmat ceea ce, mental, dislocase prima reprezentaţie. Al doilea eveniment a fost dat de popasul lui Răzvan Suma în sala cavalerilor din Castelul Huniazilor, unde a interpretat Şase suite pentru violoncel solo ale lui Bach. O sală cu o acustică ieşită din comun, fără ecouri, doar reverberaţii naturale. Sunetul instrumentelor neamplificate într-o astfel de sală poate fi un reper sigur în construirea unui sistem audio echilibrat. După Gărâna am renunţat la tranzistori pentru bătrânele tuburi electronice şi la difuzoare de plastic audiofile pentru difuzoare de hîrtie. Ascultînd diverse sisteme şi aparate în continuare, cred că e dificil să obţii echilibru tonal şi naturaleţe timbrală fără tuburi şi fără hîrtie.

Editarea pe CD a Suitelor interpretate de Răzvan Suma e o apariţie discografică importantă a acestui an. Din punct de vedere grafic, ediţia arată excelent; din punct de vedere tehnic, în comparaţie cu referinţa mea atît ca înregistrare cît şi ca interpretare - Heinrich Schiff, EMI, 2005 (înregistrare din 1984) - ediţia SoNoRo este uşor ştearsă, iar plasarea artistului pe scenă este puţin în spate, astfel că şi reliefarea spaţială a interpretului este mai slabă. Tehnic, însă, Suitele sînt mai bine înregistrate decît Capriciile lui Paganini în interpretarea lui Alexandru Tomescu (Quartz Media, 2011). Pe înregistrarea lui Alexandru Tomescu există distorsiuni majore la trecerile spre plajele de frecvenţe înalte. Dar sînt lucruri întîlnite şi la case mai mari, de aceeaşi problemă suferă, spre exemplu, şi ediţia EMI din 1983 (Made in Japan) în care sînt incluse interpretările date de Annei-Sophie Mutter (împreună cu Salvatore Accardo şi English Chamber Orchestra dirijată tot de Accardo) Concertelor pentru vioară şi orchestră în Mi major şi în La minor de Bach.
 
Ca interpretare, însă, Alexandru Tomescu găseşte un echilibru captivant între lirism şi cerebral, între suflet şi tehnică. Interpretarea are şi o cursivitate aparte, care, în ce mă priveşte, a aşezat relatarea lui Alexandru Tomescu înaintea celor oferite de Itzhak Perlman în 1972 (EMI), sau de Accardo în 1977 şi de David Garrett în 1996 (ambele Deutsche Grammophon). Intepretarea Suitelor de către Răzvan Suma nu e atît de reuşită precum cele din vîrf - Schiff, Fournier sau Anner Bylsma (Heinrich Schiff are o coerenţă uimitoare şi o ştiinţă deosebită de a reliefa tonurile, tempo-ul, de a susţine ritmul şi de a ornamenta, încît rezultă un echilibru de o maturitate exemplară) -, însă nici nu e atît de fondantă precum a lui Yo-Yo Ma.

Între descoperirile mele muzicale din acest an - după bucuria produsă de calitatea interpretării - The Piazzolla Project al celor de la Artemis Quartet (Virgin Music, 2009) e pe primul loc. Pasiunea şi virtuozitatea pe care le etalează membrii Artemis Quartet în interpretarea celor Patru anotimuri în Buenos Aires ale lui Piazzolla sînt copleşitoare.

Dintre apariţiile anului 2012 în jazz, poveştile care mi-au plăcut cel mai mult sînt cele expuse de Lous Sclavis (Sources), John Surman (Saltash Bells) şi Tord Gustavsen (The Well). Am aşteptat cu interes noile materiale scrise şi intepretate de Andy Sheppard (Trio Libero) sau Lars Danielsson (Liberetto), însă nu mi s-au părut prea inspirate.



 Toate articolele despre Topuri 2012


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 2012 - Take five, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer